Text: Pr. Emil Dumea
Albul imaculat al primei zăpezi căzute peste oraş îmi reamintește de nevinovăția și puritatea spre care aspir cu aceeași nostalgie de fond care-mi domină existența de când mă știu.
Zăpada aceasta trezește iar copilul din mine, semn că sunt încă viu, că aspir spre nevinovăție și curățenie interioară.
Albul primei zăpezi este albul primei iubiri împărtășite. Este albul cămășii mamei mele pe care-mi plecam obrazul și-i simțeam prospețimea și mirosul plăcut al cânepei spălate bine în apele Siretului; este albul cămășii mele pe care o îmbrăcam la început de an școlar sau în zilele de sărbătoare.
Albul primei zăpezi căzute peste orașul meu sunt dorințele mele de a locui într-un oraș curat, fără mizerii, praf și smog, fără găuri în asfalt și trotuare.
Albul imaculat al primei zăpezi sunt visele mele pentru o lume pașnică și bună în care să nu mai fie vorbire de rău și clevetire, bârfe și minciuni, lene și delăsare, înjurături și blesteme, mânie și ură, mândrie și prostie, avariție și egoism.
Albul primei zăpezi vreau să fie drumul meu prin viață, curat și luminos. Albul va rămâne mereu simbolul curățeniei minții, al nobleței și virtuții, al drumului care unește cerul cu pământul, pe om cu Creatorul său, al porumbelului păcii cu ramura de măslin în cioc.
Albul zăpezii căzute de sus este binecuvântarea Cerului curat care vrea nu să acopere, ci să spele mizeriile noastre. Îngerii din ceruri cântă slava lui Dumnezeu îmbrăcați în haine albe; oamenii de pe pământ admiră albul zăpezii și tânjesc de dorul albului veșnic în care i-a înfășat Dumnezeu în ziua nașterii lor în lume.
[Actualitatea creștină, nr. 13/2015, serie nouă, p. 15]
