Luna octombrie este, pentru întreaga Biserică, o invitație de a redescoperi frumusețea și responsabilitatea misiunii. Privim spre cei care au plecat departe de casă pentru a vesti Evanghelia, dar și spre fiecare dintre noi, pentru a ne aminti că Biserica este misionară prin natura ei. Misiunea începe acolo unde trăim, prin credință, rugăciune, slujire și speranță.
Pentru mine, luna misiunilor din acest an are o rezonanță specială.
În această vară m-am întors în nordul îndepărtat al Kenyei, în ținutul arid din jurul deșertului Chalbi, în Dieceza de Marsabit, unde câteva comunități și numeroase manyate[1] sunt slujite de misionarii români din Arhidieceza de București și din Dieceza de Iași. A fost a șasea mea vizită. Prima a avut loc la începutul activității misionare a preoților români, inițiată de Dieceza de Iași în 2001, iar Arhidieceza de București s-a alăturat în urmă cu aproximativ douăzeci de ani.
Între 21 iulie și 5 august din acest an am străbătut din nou drumurile lungi și anevoioase, ajungând la comunități vizitate de mai multe ori, dar și în locuri unde am poposit pentru prima dată. Oamenii mă recunoșteau și mă primeau cu aceeași căldură. Întoarcerea are o emoție aparte: nu mai privești doar ceea ce vezi, ci și ceea ce ai trăit acolo înainte.
Vizita din acest an a stat sub semnul apei și al păcii. Cu trei ani în urmă, la Turbi și Maikona, văzusem drama secetei care devastase turmele. De data aceasta, pământul era binecuvântat de ploile sezonului, iar oamenii se bucurau de belșugul apei. Acolo am înțeles că apa înseamnă viață, hrană, speranță și viitor. În unele comunități, oamenii mi-au vorbit despre dorința de a avea mai aproape surse de apă: pentru ei, un izvor accesibil poate schimba viața.
Această experiență m-a făcut să mă gândesc la cuvintele lui Isus despre apa vie. Există setea trupului, dar și o sete mai adâncă, pe care numai Dumnezeu o poate potoli. Am întâlnit oameni cărora le lipsesc multe dintre lucrurile pe care noi le considerăm indispensabile și care păstrează totuși o sete vie după Dumnezeu și după Sfânta Liturghie. Credința lor este o credință care cântă, dansează, bate din palme și se bucură.
Vizita unui episcop într-un loc reprezintă pentru oamenii din acest ținut o adevărată sărbătoare. Dar misiunea nu se trăiește numai în marile celebrări. În mai multe locuri am celebrat Mirul, întâlnind oameni care văd în vizita unui episcop un semn că Biserica este aproape. Într-o altă manyată am avut bucuria de a întâlni un vârstnic care a primit Botezul. Bucuria lui mi-a rămas în suflet: era bucuria unui om care descoperea, într-o etapă târzie a vieții, frumusețea de a deveni fiu al lui Dumnezeu. Am simțit din nou că, pentru Dumnezeu, nu există „prea târziu”.
Într-o manyată am intrat într-o locuință tradițională pentru a administra Ungerea bolnavilor unei femei suferinde. Spațiul era simplu, foarte diferit de locurile în care celebrăm de obicei sacramentele. Și totuși, acolo am simțit puternic prezența Bisericii. I-am dus mângâierea lui Cristos și apropierea unei comunități care nu o uită. Biserica este acolo unde un om suferă și unde cineva îi spune, în numele lui Cristos: „Nu ești singur.”
Una dintre cele mai emoționante întâlniri a fost în satul Demo, aflat la aproximativ o sută de kilometri de Turbi, sediul misiunii. Era prima dată când un episcop ajungea acolo. Am fost primit cu o bucurie greu de descris, iar oamenii au dorit să mă onoreze prin semnele tradiționale de prețuire față de oaspeți. Am primit gestul cu emoție și recunoștință. Apoi am ascultat nevoile lor, între care și dorința de a avea surse de apă mai apropiate. Acolo am simțit cât de strâns se împletesc misiunea Bisericii și grija pentru viața concretă a oamenilor.
Un alt moment care m-a impresionat profund a fost sfințirea bisericii din Kukub Fami. Cu trei ani în urmă, aici celebrasem liturghia într-o baracă de tablă, umplută până la refuz. Îmi amintesc fotografia făcută atunci cu toți cei prezenți și parcă oamenii îmi spuneau: când vei reveni, vei găsi aici o biserică. Și așa a fost. Noua biserică, frumos văruită și vizibilă de la distanță prin turnul ei înălțat spre cer, a devenit un semn al credinței comunității.
La sfințirea ei au venit credincioși din localități aflate la 50, 70 și chiar 100 de kilometri. Biserica nu i-a putut cuprinde pe toți: mulți au rămas afară, în soare și praf, unii sprijiniți de ziduri, alții pe pietrele deșertului. Pentru ei însă era sărbătoare. Când s-au deschis ușile și au fost înmânate părintelui paroh Cristi cheile, oamenii au început să cânte, să danseze și să aplaude. După aproape patru ore de rugăciune și bucurie, mi-a rămas convingerea că, înainte de zidurile unei biserici, există comunitatea care se adună în numele lui Cristos.
Alte locuri așteaptă să aibă bisericuța lor, pentru că acum oamenii se adună în săli de școală, de multe ori adevărate barăci din tablă, grădinițe sau stau în aer liber și se roagă împreună, cu dorința de a avea într-o zi propria biserică.
Am plecat din Kenya cu sentimentul că misiunea este un drum în două sensuri. Noi mergem crezând că avem ceva de oferit, dar primim la rândul nostru lecții despre recunoștință, bucuria lucrurilor simple și fidelitate. Oamenii care nu renunță la credință când viața este grea ne arată că lipsurile pot deveni temei de solidaritate.
În această lună a misiunilor, să nu privim misiunea ca pe ceva care se întâmplă „în altă parte”. Misiunea începe cu noi: prin rugăciune, generozitate, sprijinirea celor care slujesc departe și, mai ales, prin mărturia vie a credinței. O familie care se roagă împreună, un tânăr care își pune darurile în slujba celorlalți, un creștin care îi întinde mâna celui singur – toate acestea sunt forme ale misiunii.
Să cerem Domnului o inimă misionară, capabilă să meargă spre celălalt, să-l asculte și să-l însoțească. Să-i mulțumim pentru cei care, asemenea misionarilor români din Kenya, au avut curajul să plece departe pentru ca Evanghelia să ajungă acolo unde oamenii o așteaptă cu speranță.
Cu binecuvântare și rugăciune pentru toți cititorii revistei Actualitatea creștină. Domnul să vă binecuvânteze, să vă întărească în credință și să vă facă, fiecare acolo unde vă aflați, „misionari”, adevărați vestitori ai speranței și ai iubirii lui Cristos.
† Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București
[1] Manyată – așezare tradițională a nomazilor din nordul Kenyei, formată din mai multe locuințe/colibe și spații comune, adaptate vieții în mediul arid.
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 10/2026, Anul XXXVII, p. 3-4.
