În urmă cu treisprezece ani, la 2 aprilie 2005, după o îndelungă și grea suferință, pleca în Casa Tatălui Papa Ioan Paul al II-lea. După cum o dovedise pe deplin, fusese din prima zi a pontificatului său foarte aproape de „cei bolnavi, de cei suferinzi, de frații cei mai mici”, poate și pentru că durerea și suferința nu îl ocoliseră nici pe el, ba dimpotrivă, îl însoţiseră încă din copilărie de la pierderea mamei. Nu cred că cineva ar putea uita lecția de viață pe care Papa Ioan Paul al II-lea ne-a oferit-o cu atâta convingere chiar și în ultimele sale clipe. Seninătatea cu care și-a acceptat suferința, precum și tenacitatea cu care a luptat cu boala până la sfârșit au uimit o lume întreagă!
Magisteriul său rămâne o mărturie profundă a credinței de neclintit în Evanghelia Vieții. Ca Păstor al Bisericii Catolice, timp de 27 de ani, s-a dăruit în slujba acestei Evanghelii și s-a lăsat consumat de misiunea vestirii ei. Ioan Paul al II-lea a vorbit și a scris în nenumărate rânduri despre sacralitatea vieții în toate etapele ei și despre necesitatea respectării demnității umane. Această temă crucială a fost abordată detaliat și în Scrisoarea Enciclică Evangelium Vitæ (Evanghelia Vieții), publicată în 1995, într-o vreme când amenințările asupra vieții umane păreau a se fi întețit tot mai mult. Astăzi, acele amenințări atât de corect observate par a fi atins un punct maxim. De aceea, poate că se impune citirea din nou și cu o mai mare atenție a acestei enciclice, fiindcă dacă atunci cuvintele Papei poate că au fost percepute doar ca niște cuvinte profetice, în secolul în care trăim, proclamarea valorii inestimabile a vieții se lovește tot mai direct de promovarea unei culturi a morții, ce se opune extrem de puternic culturii vieții și care adesea pare să o domine.
În Evangelium Vitae, Ioan Paul al II-lea atrage atenția asupra faptului că amenințările împotriva vieții au căpătat „dimensiuni enorme” (EV, nr.17) și că din cauza unei idei perverse despre libertate, anumite acțiuni ce duc la distrugerea vieții sunt interpretate ca fiind expresii legitime ale libertății individuale, ce trebuie recunoscute și protejate ca adevărate drepturi (EV, nr. 18). Și astăzi, ca și în urmă cu peste douăzeci de ani, ne aflăm din păcate în fața aceluiași paradox înfricoșător: într-o epocă în care drepturile omului și calitatea vieții sunt invocate cu orice prilej, cel mai de preț drept – dreptul inviolabil și inalienabil la viață – este „practic negat și călcat în picioare, în special în momentele cele mai reprezentative ale existenței, care sunt nașterea și moartea” (EV, nr. 18).
Am face bine să ne întrebăm dacă nu cumva trăim într-o epocă în care discursul despre drepturile omului devine tot mai steril din moment ce dreptul primordial la viață e eliminat de alte drepturi garantate de anumite legi – avort, eutanasie/suicid asistat, practici eugenetice etc. Oare nu reprezintă acestea o amenințare frontală la adresa întregii culturi a drepturilor omului? (EV, nr. 18). Ioan Paul al II-lea ne indică unde să găsim răspunsuri la aceste întrebări, ajutându-ne să vedem mai întâi că la baza acestei contradicții dintre afirmarea solemnă a drepturilor omului și tragica lor negare în practică se află o concepție eronată despre libertate, „care exaltă în mod absolut individul și nu îl deschide la solidaritate, la acceptarea deplină și la slujirea celuilalt” (EV, nr. 19). Ba mai mult, datorită acestei concepții greșite despre libertate, „conviețuirea socială e profund deformată”, adevărul absolut e înlocuit de relativism, „totul este supus convenției, totul este supus negocierii: chiar și primul dintre drepturile fundamentale, dreptul la viață” (EV, nr. 20).
Papa ne ajută prin argumente raționale să conștientizăm și faptul că avem de-a face cu o discriminare nedreaptă între persoane, prin care unele sunt declarate vrednice să fie apărate, „în timp ce altora, această demnitate le este negată” (EV, nr. 20). Mergând și mai în profunzime cu analiza paradoxului prezentat, Ioan Paul al II-lea ajunge chiar în centrul dramei „trăite de omul contemporan: eclipsa simțului lui Dumnezeu și al omului, tipică pentru contextul social și cultural dominat de secularism […]”. Odată cu pierderea simțului lui Dumnezeu „se tinde și la pierderea simțului omului, al demnității și vieții sale” (EV, nr. 21).
În Evangelium Vitae însă Papa ne îndeamnă totodată să mergem hotărât împotriva curentului secularist și ne încurajează să pornim mereu de la cuvântul, de la acțiunea, de la însăși persoana lui Isus, pentru că numai astfel „îi este dată omului posibilitatea de «a cunoaște» tot adevărul privind valoarea vieții umane […]” și numai așa ne putem asuma pe deplin „responsabilitatea de a iubi și de a sluji viața umană, de a o apăra și de a o promova” (EV, nr. 29). Nu putem proclama în mod autentic prin cuvinte și fapte Evanghelia Vieții – parte integrantă din Evanghelia care este Isus Cristos – decât susținuți de conștiința că am primit-o în dar, așa cum am primit în dar și viața.
„E necesar – afirma hotărât Ioan Paul al II-lea – să facem ca Evanghelia Vieții să ajungă la inima fiecărui om și să o ducem în ungherele cele mai ascunse ale întregii societăți” (EV, nr. 80). Într-o societate și într-o epocă în care drepturile omului sunt adeseori considerate ca simple concesii ale guvernelor, ale statelor, în care chiar și acele parlamente alese democratic legiferează cu multă ușurință împotriva celui slab, bolnav și lipsit de apărare, creștinii sunt chemați să susțină, să ocrotească și să promoveze viața „prin slujirea carității, care se exprimă în mărturia personală, în diferite forme de voluntariat, în activitatea socială și în implicarea politică” (EV, nr. 87). Suntem chemați să devenim noi vocea pruncului din pântecele mamei, care nu se poate apăra singur; suntem chemați să proclamăm noi sensul salvific al suferinței și puterea răscumpărătoare a crucii în fața celor ce au obosit să lupte cu boala, cu singurătatea și greutățile vieții; suntem chemați să împărtășim cu toți Evanghelia ce reprezintă confirmarea cea mai deplină a tuturor drepturilor omului.
Dacă Evanghelia lui Cristos cel Înviat din morți nu este Cea Mai Bună Veste pe care o putem da lumii întregi, atunci care ar putea fi?
Sfântul Ioan Paul al II-lea nu s-a temut de moarte, fiindcă L-a avut pe Cristos drept călăuză întreaga viață și a știut că la capătul pelerinajului pământesc va trece de la viață la Viață. Plecarea lui la Casa Tatălui, în 2005, chiar în ajunul Duminicii Milostivirii lui Dumnezeu, a fost ultima cateheză prin care acest sfânt ne-a învățat încă o dată că viața e un dar și că suferința și moartea trebuie văzute în lumina credinței.
Monica Râpeanu
Actualitatea creştină, nr. 4/2018, p. 14-15
