În fiecare an, Postul Mare ne surprinde. Deși știm că vine, deși îi cunoaștem ritualurile și cuvintele-cheie – rugăciune, post, milostenie –, el ne găsește aproape întotdeauna nepregătiți. Și poate că tocmai aici stă darul lui: nu este un timp pentru cei care sunt „gata”, ci pentru cei aflați în drum. Un timp al începuturilor.
Un episcop scria recent că Postul Mare este o perioadă în care suntem invitați să privim adânc în realitatea vieții noastre interioare și să-l rugăm pe Dumnezeu să ne învețe să iubim așa cum iubește El. Nu este o formulă pioasă, ci o provocare radicală. Pentru că iubirea lui Dumnezeu – caritas – nu este un sentiment vag, ci, cum spunea Toma de Aquino, „a voi binele celuilalt”. A iubi înseamnă a căuta binele altuia, chiar atunci când acest bine nu ne aduce niciun avantaj personal.
Privind la Cristos, înțelegem măsura acestei iubiri. În Evangheliile proclamate în zilele din timpul Postului Mare, îl vedem pe Isus făcând lucruri „minunate și înfricoșătoare” în același timp: redă vederea unui om născut orb, îl învie pe Lazăr și rostește cuvinte care cutremură: „Eu sunt învierea și viața” (Ioan 11,25). Nu e de mirare că tensiunea crește, că adversarii îi întind curse. Prins, dar niciodată posedat. Condamnat, dar mereu liber. Omorât, dar nicidecum învins. Cel care este Învierea nu poate fi redus la tăcere.
Postul Mare ne așază în miezul acestei drame. Trăim, din punct de vedere liturgic, apropierea de Ierusalim, intrarea în misterul Pătimirii și apoi întâlnirea dintre două timpuri sacre – Postul și Paștele – care „își dau sărutul păcii” în zilele Triduumului. Mulți dintre cei care nu frecventează regulat biserica revin în biserici în aceste zile. Cenușa de la început și Crucea din Vinerea Mare atrag chiar și pe cei de la margine. Într-o cultură care ascunde slăbiciunea, îmbătrânirea și moartea, aceste rituri creează un spațiu sigur pentru a ne recunoaște fragilitatea.
Avem nevoie de Postul Mare. Oricât am avansa în viața spirituală, rămânem oameni supuși tentației, limitați, vulnerabili. Chipul ispitei se schimbă, dar vocea care ne invită să punem voința noastră deasupra voinței lui Dumnezeu rămâne surprinzător de familiară. De aceea, Biserica ne oferă patruzeci de zile pentru a relua lupta, știind că victoria decisivă a fost deja câștigată de Cristos.
Multe texte evanghelice proclamate în perioada Postului Mare ne conduc insistent spre tema milei. Smochinul neroditor primește un răgaz; fiul risipitor este așteptat cu brațele deschise; femeia prinsă în adulter este eliberată de condamnare și trimisă spre o viață nouă. În fiecare situație, judecata este suspendată în favoarea milei. Harul precedă convertirea. Dumnezeu oferă șansa transformării înainte ca noi să o merităm.
Aceasta este, poate, cheia Postului Mare: nu noi Îl convingem pe Dumnezeu să fie milostiv, ci El ne convinge pe noi să primim mila Sa. Postul, tăcerea, renunțările liturgice – lipsa imnului „Gloria”, absența exclamației „Aleluia” – nu sunt simple austerități simbolice, ci pedagogii ale dorului. Învață inima să tânjească după plinătatea bucuriei pascale.
Dar convertirea nu este niciodată un act pur individual. Suntem chemați să trăim ca trup, ca Biserică. În diferite comunități parohiale se promovează multe inițiative care să implice mai mult credincioșii pentru a răspunde provocărilor actuale: nevoia de colaborare mai strânsă între parohii, implicarea mai activă a laicilor, mai puțină izolare, mai multă comuniune, mai mult spațiu pentru slujirea spirituală.
Este un drum dificil. Nu va funcționa perfect. Va presupune renunțări, ajustări, poate chiar tensiuni. Dar dacă este animat de caritate – de voința sinceră de a căuta binele celuilalt –, el poate deveni un instrument prin care Duhul Sfânt reînnoiește viața eclezială.
Pentru noi, în România, provocările pot fi diferite ca formă, dar asemănătoare ca fond: cum să cultivăm responsabilitatea laicilor? Cum să susținem preoții și persoanele consacrate în misiunea lor? Cum să păstrăm unitatea în diversitate? Postul Mare ne oferă cadrul ideal pentru a ne pune aceste întrebări cu onestitate și speranță.
O rugăciune atribuită Episcopului martir Oscar Romero (+1980) ne amintește că nu suntem „arhitecții principali”, ci lucrători: „Plantăm semințele care într-o zi vor crește. Udăm semințele deja plantate, știind că ele conțin promisiunea viitorului. Punem temelii care vor avea nevoie de dezvoltare ulterioară. Acest lucru ne permite să facem ceva și să o facem foarte bine. Poate că este incomplet, dar este un început, un pas pe drum și o oportunitate pentru harul Domnului ca să intre și să facă restul.”
Această perspectivă ne eliberează de obsesia rezultatelor imediate. Nu trebuie să facem totul. Suntem chemați să facem ceea ce ne stă în putere, bine și cu credință, lăsând harului spațiul de a lucra mai departe.
Poate că aceasta este invitația cea mai profundă a Postului Mare: să acceptăm că suntem în drum, că începuturile noastre sunt modeste, că rodul deplin nu ne aparține. Să redescoperim că milostenia începe „acasă” – în familie, în parohie, în comunitatea imediată – și se extinde apoi spre lume.
Într-un timp marcat de polarizări și grabă, Postul Mare ne propune încetinirea. Într-o cultură a autosuficienței, el ne învață dependența de har. Într-o societate care glorifică performanța, el ne amintește că suntem mântuiți prin iubire, nu prin eficiență.
Suntem gata pentru Post? Probabil că nu. Dar nici nu trebuie să fim. Este suficient să facem un pas – un pas sincer de convertire, de reconciliere, de implicare. Restul îl va face Dumnezeu.
Iar când, în noaptea de Paști, vom cânta din nou „Aleluia”, să o facem cu inimi trecute prin focul milei și al comuniunii. Atunci vom înțelege că fiecare Post Mare, cu imperfecțiunile și eforturile sale, a fost cu adevărat un nou început.
Vă invit, dragi cititori ai revistei Actualitatea creștină, să primiți aceste săptămâni ale Postului Mare ca pe un dar personal al lui Dumnezeu. Să nu vă temeți de tăcere, de întrebări, de fragilități – ele pot deveni locul întâlnirii cu harul.
Vă doresc un Post Mare luminat de speranță, curajos în convertire și generos în iubire. Să aveți parte de pace în familii, de unitate în comunități și de bucuria unei Învieri trăite din toată inima. Cristos merge înaintea noastră – să avem încredere și să-l urmăm.
Cu binecuvântarea noastră arhierească,
† Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 3/2026, Anul XXXVII, p. 3-4.
