Odată cu celebrarea Miercurii Cenușii (22 februarie) am început „călătoria” noastră prin Postul Mare. Aceasta este o perioadă specială, numită liturgic „timp forte”, care durează patruzeci de zile, în care suntem cu toții chemați la convertire, pregătire și așteptare vigilentă pentru a trăi întâlnirea cu Domnul Înviat.
Anul acesta, luna martie este inclusă în întregime în Postul Mare: cele cinci duminici din ciclul A vor fi „reperele” acestui lung parcurs, caracterizat de o orientare baptismală aparte. Acesta este, de fapt, sensul originar al acestui timp liturgic instituit de Biserică: un timp propice pentru pregătirea catecumenilor în vederea botezului. De aceea, liturgia ne va propune pasajele evanghelice ale ispitirilor, schimbării la față, femeii samaritene de la fântână, vindecării orbului din naștere și învierii lui Lazăr. O călătorie în etape, care ne face să retrăim aceeași liturgie a Botezului și ne îndrumă spre reînnoirea angajamentelor de la Botezul nostru.
Postul Mare – „de la cenușă la apă”[1]
Am început Postul Mare cu cenușă, da, dar mergem spre apa Paștelui. În aceste patruzeci de zile suntem invitați să ne convertim inima, să ne recunoaștem sărăcia și să ne lăsăm transformați de Duhul Sfânt.
De la cenușa din Miercurea Cenușii mergem spre apa vie din Vigilia pascală!
Protagonistul Postului Mare este Duhul Sfânt, care ne călăuzește, așa cum l-a călăuzit pe Isus prin pustiu, și care ne transformă din interior: din „lut” în om și din om în Dumnezeu. Ne descoperim adevărul propriu și pornim la drum, urmându-l pe Cel care ne-a iubit și s-a dat pe sine pentru noi.
Postul Mare începe cu gestul cenușii. Dar se termină cu apa din noaptea de Paște.
Cenușă la început. Apă de botez la final!
Ambele gesturi au o unitate dinamică. Cenușa murdărește. Apa curăță. Cenușa vorbește despre distrugere și moarte. Apa este izvorul vieții în Vigilia pascală.
Și tot în noaptea de Paște se aprinde un foc. Focul este lumină, reînnoire, viață înviată. Postul începe cu cenușă și se termină cu foc și apă.
De la pesimismul caracterului nostru precar, cenușa ne conduce la viziunea pascală.
La fel ca și Crucea lui Cristos, cu toată povara morții și a eșecului, ea ne asigură de Paștele vieții noi.
Limbajul cu care Postul Mare vrea să ne facă să „intrăm în Paște” este foarte variat: rugăciuni, cântări, lecturi biblice, Calea Crucii, post etc.
Dar, cu siguranță, unul dintre cele mai pedagogice semne este această „dramatizare” a cenușii, care ne amintește de slăbiciunea și de păcatul nostru, pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să acționeze în noi, să ne încorporeze în învierea Fiului său și să ne spele cu apa baptismală a Paștelui.
Acest lucru nu este deprimant. Ne reamintește doar că a trăi în această lume și a fi creștin este un lucru serios, că implică o luptă împotriva răului care se află în noi și în jurul nostru.
De ce cenușă pe cap la începutul Postului Mare?
Cenușa ne amintește de caracterul precar și trecător al vieții: „Adu-ți aminte, omule, că ești țărână…” Ar fi bine să-i spunem omului modern, care tinde să se bucure și să se concentreze pe prezent, că totul trece și se sfârșește. Dar să o spunem într-un limbaj mai optimist și mai plin de speranță. Trăim în timp, dar suntem atinși de eternitate. Suntem „amenințați” nu de moarte, ci de înviere!
În legătură cu simbolul cenușii, recitesc în fiecare an, la începutul Postului Mare, reflecțiile episcopului italian Tonino Bello despre „Postul Mare din cap până la picioare: Cenușă pe cap, apă pe picioare”[2].
„Este greu să scapi de impactul acelei cenuși. Deși foarte ușoară, îți cade în cap cu violența grindinei. Și transformă acel apel: «Convertiți-vă și credeți în Evanghelie» într-o autentică lovitură de ciocan”… „Acel șampon de cenușă însă rămâne imprimat pentru totdeauna: mult dincolo de momentul în care în părul tău moale găsești resturi pământii care, a doua zi dimineață, împrăștiate pe pernă, te fac să te gândești pentru o clipă la solzii care au căzut deja de pe crusta păcatului nostru.” (…) „Să pornim, așadar, în călătoria Postului Mare, suspendați între cenușă și apă. Cenușa ne arde pe cap, de parcă tocmai ar fi ieșit din craterul unui vulcan. Pentru a-i stinge fierbințeala, să căutăm apă pe care să o turnăm… pe picioarele altora. Pocăință și slujire. Drum obligatoriu pe care trebuie să alunece calea întoarcerii noastre acasă. Cenușă și apă. Ingrediente primordiale ale spălării rufelor de altădată. Dar, mai presus de toate, simboluri ale unei convertiri complete, care vrea să ne cuprindă definitiv din cap până în picioare.”
Călătoria prin „apele” Postului Mare
În timpul drumului prin Postul Mare, un timp cu ecouri ale celor patruzeci de ani de care a avut nevoie poporul lui Israel pentru a ajunge în țara făgăduinței din Egipt, o țară de sclavie, vom fi însoțiți de texte biblice care fac referire explicită la apă ca o evocare profetică a primului sacrament al inițierii creștine: Botezul.
Încă de la început, cenușa va fi binecuvântată cu apă, ceea ce ne amintește de propria noastră origine: suntem făcuți din țărâna pământului frământată de mâinile meșteșugărești ale Creatorului, ca niște vase de lut în mâinile olarului divin.
Trecerea Mării Roșii, stânca din deșert, lovită de Moise și transformată în izvor, trecerea râului Iordan, izvorul prorocului Elizeu din Ierihon, oaza de la Ierihon, scăldătoarea Betesda, piscina din Siloe sau fântâna lui Iacob din Samaria sunt figuri care profețesc apa baptismală, din care ne naștem ca adevărați copii ai lui Dumnezeu.
În zilele Postului Mare ni se prezintă spre contemplare Pătimirile lui Cristos, iar în relatările evanghelice se face aluzie la izvorul vieții, care este coasta deschisă a Mântuitorului, din care curg sânge și apă.
Postul Mare este vremea milosteniei, iar Isus anunță că nici măcar un pahar de apă dat în numele său nu va rămâne nerăsplătit.
Apa purifică, spală petele, iar „sacramentul apei” (Botezul) iartă păcatele.
Psalmul Miserere (Ps 50), rostit în atâtea locuri ca expresie penitențială, pledează: „Stropește-mă, Doamne, cu isop și voi fi curat, spălă-mă și voi fi mai alb ca zăpada” (v. 8).
Postul Mare este o perioadă de purificare și de ospitalitate. În Orient, paharul cu apă oferit oaspetelui este un semn de prietenie.
Postul Mare este un timp pentru a reînvia harul primit la Botez, pentru a ști să citim tot ceea ce ni se întâmplă în cheia credinței și pentru a vedea în lucrurile materiale, chiar și în apă, semnele iubirii lui Dumnezeu.
Dragi cititori ai revistei Actualitatea creștină,
Vă doresc să parcurgeți cu multă credință drumul prin Postul Mare, pentru a ajunge la bucuria Învierii lui Cristos: de la cenușa primită pe cap, la începutul Postului, la apa Botezului, din Noaptea de Paște!
† Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București
[1] Titlul este sugerat de o carte cu meditații pentru Postul Mare a scriitorului spaniol Luis Granados (28 februarie 2022).
[2] Don Tonnino Bello, Quaresima-Pasqua, 5 februarie 1989.
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 3/2023, Anul XXXIV, p. 3-4.
