Săptămânile care rămân în afara timpurilor forte ale Bisericii formează „Timpul de peste an”. Acest timp cuprinde 33 sau 34 de săptămâni care sunt aşezate între Botezul Domnului şi Miercurea Cenuşii şi între Rusalii şi Advent.
„Timpul de peste an” nu are ca obiect o celebrare deosebită a unui mister precis din viaţa lui Cristos, cum au celelalte timpuri, dar pentru aceasta nu este de o calitate inferioară. Dacă celelalte timpuri sunt numite „timpuri forte”, Timpul de peste an nu poate fi desemnat nicidecum ca un timp „slab” sau născut după celelalte timpuri pentru a umple golul dintre ele. Din contră, istoria ne învaţă că timpul „ordinar” s-a născut chiar mai înainte de sărbătoarea anuală a Paştelui, deci înaintea tuturor timpurilor „forte”. Aceasta deoarece înaintea celebrărilor elaborate ale Paştelui se celebra în mod obişnuit duminica.
Timpul de peste an celebrează misterul lui Cristos şi al Bisericii în globalitatea sa, în fiecare săptămână, în mod special duminica.
Timpul de peste an de-a lungul istoriei
Trebuie specificat din start că gruparea într-un timp unitar, denumit „Timp de peste an”, a tuturor duminicilor necuprinse în timpurile forte, aparține Conciliului al II-lea din Vatican. Înainte, aceste duminici erau numite „după Epifanie” şi „după Rusalii” şi părea că nu au o coeziune internă.
În primele secole, numărul săptămânilor „ordinare” a scăzut încet-încet, în funcţie de evoluţia timpurilor „forte”. Timpul de peste an s-a restrâns în mod notabil atunci când Postul Mare a trecut de la 3 la 5 (spre anul 530) sau 6 săptămâni (spre 604) sau chiar 7 săptămâni (Septuagesima – spre anul 650), apoi când Adventul a trecut pentru scurt timp de la 4 la 6 săptămâni (sec. al VI-lea).
În Sacramentarul Gelasian găsim numai 16 liturghii atribuite duminicilor din timpul ordinar, cu titlul general de Per Dominicis diebus. Pentru a fixa titlurile acestor duminici şi numărul lor, s-a încercat ancorarea lor de puncte fixe. Astfel, spre exemplu, duminicile din Advent se calculau mergând înapoi de la Crăciun: Duminica a IV-a (sau a VI-a) înainte de Crăciun, până la Duminica I înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului. Pentru duminicile premergătoare Postului Mare s-a optat pentru numărarea după sărbătoarea Epifaniei: Duminica I după Epifanie… ş.am.d (pentru un total între 2 şi 6 duminici).
Pentru duminicile dintre Rusalii şi Advent, de-a lungul istoriei au existat mai multe metode de împărţire. Sacramentarul Gregorian, ca şi Comes-ul lui Alcuin, le distingeau după cum urmează: 5 săptămâni după Rusalii, 5 săptămâni după octava Sfinților Petru şi Paul, 5 săptămâni după Sfântul Laurenţiu, 9 săptămâni după Sfinții Îngeri.
Missalul lui Pius al V-lea împărţea duminicile libere în 2 perioade: duminicile după Epifanie (între 3 şi 6) şi duminicile de după Rusalii (24, şi dacă era necesar se puteau relua rugăciunile din duminicile de după Epifanie care rămăseseră necelebrate).
Noul Calendar Roman nu mai face această distincție şi numără duminicile din timpul de peste an de la I la XXXIV, fiind întrerupte de Postul Mare şi reluându-se de unde au rămas după Timpul Pascal.
Zilele feriale (celelalte zile obişnuite din săptămână în afară de duminică)
Faptul că în nicio carte liturgică înaintea Conciliului Vatican al II-lea nu avem lecturi sau rugăciuni pentru celebrările din zilele feriale ne-ar putea duce cu gândul că în aceste zile nu se celebra Liturghia şi că ele nu suscitau niciun interes pentru comunitate. Aceasta în teorie, deoarece în practică, chiar şi în zilele din timpul săptămânii se celebra Liturghia. Atestări avem încă din primele secole de la Tertulian, Sfântul Ciprian şi Sfântul Augustin.
Primele zile în afara duminicii în care au existat celebrări au fost cele când se comemorau martirii. Apoi, existau celebrări în zilele de post, adică miercurea şi vinerea, după cum atestă documentele din sec. al IV-lea. Chiar dacă în celelalte zile nu exista o celebrare publică, fixă, ea totuşi avea loc, chiar şi în grupuri restrânse. În Africa, celebrarea cotidiană, deschisă tuturor credincioşilor, e atestată de Sfântul Augustin.
În Evul Mediu, odată cu înmulțirea Liturghiilor votive (în cinstea unui anumit sfânt al locului sau în cinstea Sfintei Fecioare Maria), celebrările liturgice devin tot mai dese şi se stabileşte un program fix pentru celebrări.
Reforma propusă de Conciliul al II-lea din Vatican nu prevede formulare eucologice (rugăciunile prezidenţiale: Colecta, Rugăciunea asupra darurilor şi Rugăciunea de după împărtăşanie) specifice pentru fiecare zi ferială, cum există în timpurile forte. Preotul, când celebrează Liturghia în cursul săptămânii, se foloseşte de Colecta, Rugăciunea asupra darurilor şi Rugăciunea de după Împărtăşanie ale duminicii cu care a început săptămâna, afară de cazul când este o sărbătoare sau o comemorare obligatorie cu texte eucologice proprii (sfinţi, martiri, comunul Sfintei Fecioare Maria).
În schimb, lecturile sunt unice pentru fiecare zi şi se alternează pe 2 ani (I şi II), aşa încât să fie citită Sfânta Scriptură în proporţie de 90%.
Lecţionarul
Lectura Sfintei Scripturi a însoţit dintotdeauna absolut fiecare celebrare euharistică, ca primă parte. În mod general, se crede că Biblia se citea la Sfânta Liturghie în decursul unui an în mod continuu (lectio continua), adică textul se relua la următoarea celebrare de unde fusese întrerupt. Mărturii din secolul al III-lea atestă că existau celebrări care aveau lecturi proprii, adică o lectio selecta, şi că nu se citea toată Biblia. Se citea de fapt doar o mică parte din Biblie.
Atestări elocvente în această privinţă avem în primele lecţionare şi evangheliare cunoscute nouă, ce provin din sec. al VIII-lea. Lecționarele se numeau Comes (sau liber comicus în liturgia mozarabică = „însoţitori” în limba latină), iar evangheliarele, Capitularia (texte de căpătâi). Aici erau consemnate începuturile (incipit) şi sfârşiturile (explicit) lecturilor şi ale evangheliilor care trebuiau citite la diferite sărbători sau în diferite zile obişnuite. Cele mai vechi astfel de cărţi liturgice sunt Lecţionarul şi Evangheliarul din Würzburg, alături de Lecţionarul de Murbach, care aveau doar câteva pagini.
Odată cu reforma liturgică a Papei Inocenţiu al III-lea (1198-1216), apare ceea ce se cheamă Missale plenum, liturghierul deplin. Alături de rugăciunile de la liturghie, în liturghier au intrat şi lecturile complete, din motive de practicitate.
Liturghierul tridentin al lui Pius al V-lea (1570) a preluat acest sistem de a pune împreună în liturghier rugăciunile de la Liturghie cu lecturile proprii. Însă nu erau prea multe lecturile scripturistice, deoarece în afară de Postul Mare, doar duminicile aveau formularele eucologice alături de lecturile proprii.
Noutatea adusă de Conciliul al II-lea din Vatican a fost Ordo Lectionum Missae, cu 5 lecționare, specifice fiecărui timp. Lecturile au fost împărţite în 3 ani (A, B, C) pentru duminici şi 2 ani (I şi II) pentru zilele feriale.
Concluzie
Prima duminică din Timpul de peste an este substituită de Botezul Domnului. Alte duminici sunt înlocuite de solemnităţile Domnului: Preasfânta Treime (imediat după Rusalii), Cristos, Regele Universului. Alte solemnităţi ale Domnului sau ale Sfintei Fecioare (de exemplu, 6 august, 15 august) pot înlocui duminicile din timpul de peste an. Acest lucru ne sugerează că Timpului de peste an nu i s-a acordat o importanţă teologică de sine stătătoare, cum au celelalte timpuri. Totuşi, nu trebuie uitat faptul că Timpul de peste an, cu duminica în centru, a reprezentat fundamentul şi punctul de plecare pentru toate celelalte timpuri.
Pr. Gabriel Anghel
Actualitatea creştină, nr. 7/2021, Anul XXXII, p. 8-9.
