De la Cui la Cheie. Teologia Fundamentală a Papei Francisc,
Editura ARCB, Bucureşti 2018
Luând în mână volumul De la Cui la Cheie. Teologia Fundamentala a Papei Francisc, primul lucru care ne atrage atenţia este titlul. Originea lui se leagă de o replică a Papei Francisc, adresată unui profesor de teologie fundamentală, atunci când acesta i-a fost prezentat de către rectorul Universităţii Pontificale Gregoriene: „Teologie fundamentală! – a exclamat Papa. E ca şi cum ai roade un cui,” adică ceva fără gust, inutil şi plictisitor. Sfântul Părinte voia să atragă astfel atenţia asupra riscului de a studia teologia doar din cărţi, cu o atitudine cazuistică, fără a ţine cont de viaţă şi pierzând din vedere omul. O astfel de teologie închide, asemenea unui cui bătut în capacul unui sicriu.
În schimb, pentru Sfântul Părinte teologia trebuie să fie ca o cheie care deschide către lume, către celălalt, către dialog. Un teolog bun este cel care are gândirea mereu deschisă la acel maius („mai mult”) a lui Dumnezeu şi al adevărului, mereu în dezvoltare, dar mereu fidel Tradiţiei Bisericii. Misiunea teologului este de a pune în dialog Tradiţia Bisericii şi realitatea. Trei sunt ingredientele unei teologii bune: rugăciunea, studiul şi întâlnirea cu realitatea. Fără rugăciune şi discernământ putem vorbi de excelenţi sociologi sau politologi, dar nu de teologi, pentru că lipsesc îndrăzneala evanghelică şi Crucea ce trebuie purtată. Fără studiu, există riscul de a spune lucruri fără sens sau de a idealiza situaţii într-un mod simplist. Fără legătura cu realitatea, putem cădea într-un idealism prostesc.
Plecând de la această metaforă-avertisment a cuiului care închide şi a cheii care deschide, nouă profesori de teologie fundamentală de la Universitatea Pontificală Gregoriană propun o serie de eseuri ce dezbat aspecte legate de teologia Papei Francisc: conceptele cheie şi metaforele, stilul de comunicare, metoda.
Astfel, credinţa este răspunsul omului la Cuvântul lui Dumnezeu, la un Tu care îl cheamă pe nume. Acest Tu este Isus care atinge inima şi dă direcţie şi sens existenţei omului. Întâlnirea cu Isus îl face pe credincios să se întrebe: dacă Isus ar fi fost în locul meu, ce-ar fi făcut? Cu alte cuvinte, credinţa este trăire reală a Evangheliei în viaţa de fiecare zi, e un drum de urmat.
Biserica este comunitatea celor care cred, Poporul lui Dumnezeu unde credinţa este împărtăşită şi hrănită. Este comunitatea înzestrată de Dumnezeu cu instinctul credinţei (sensus fidei) care o ajută să discernă ceea ce vine realmente de la Dumnezeu. Este o comunitate misionară trimisă să predice Evanghelia întregii omeniri. Imaginea folosită adesea de Sfântul Părinte în acest sens este Biserica – spital de campanie sau credinţa- cale.
Cuvântul lui Dumnezeu este comunicarea pe care Dumnezeu o face despre Sine, or Dumnezeu este Tată, Fiu şi Duh Sfânt. A crede într-un singur Dumnezeu-comuniune trinitară duce cu gândul la faptul că întreaga realitate conţine în sine o amprentă specific trinitară. De aici importanţa relaţiei cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu creaţia. Cuvântul definitiv al lui Dumnezeu este Cuvântul care s-a făcut trup şi care, asumându-şi condiţia noastră, ne spune pe limba noastră că Dumnezeu este Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Acest cuvânt ne arată şi ne face să experimentăm iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.
Timpul este superior spaţiului – prin această expresie Papa ne învaţă că trăim într-o lume care are obsesia spaţiului, unde raţiunea tehnologică a devenit o caracteristică a timpului nostru. În schimb, omul contemporan a pierdut simţul timpului. Astfel, ştim tot mai multe despre lumea în care trăim, dar nu mai avem cadrul religios care să dea acestor lucruri sens în existenţa sau finalitatea lor. Fără simţul timpului, nici originea, nici sfârşitul omenirii nu mai sunt vizibile. Simţul timpului deschide calea pentru răspunsul la întrebările fundamentale ale omului cu privire la cum? şi de ce? se află el în această lume.
În fine, metoda teologică a Sfântului Părinte Papa Francisc, o metodă specific inductivă, are la bază discernământul şi opţiunea preferenţială pentru săraci.
Discernământul este un instrument pentru a-l cunoaşte mai bine pe Domnul şi a-l urma mai îndeaproape. Ne ajută să deosebim între stările interioare de consolare şi dezolare şi să ne asigurăm că deciziile luate atunci când ne simţim consolaţi sunt pe cât posibil conforme cu voinţa lui Dumnezeu. Recomandarea acestui instrument ne arată, fără îndoială, că Papa este iezuit, adică urmează calea Sfântului Ignaţiu de Loyola din Exerciţiile Spirituale.
Metoda inductivă, „Vezi – judecă – acţionează”, este metoda pe care Papa Francisc o foloseşte cu precădere. Ea îşi are originile într-o practică de pionierat în luarea deciziilor pastorale, promovată de Pr. Joseph Cardijn la începutul secolului al XX-lea în Belgia. Pentru Sfântul Părinte, metoda inductivă necesitatea de a studia contextul lumii în care este chemată Biserica să slujească, pentru a judeca apoi asupra modului în care Evanghelia răspunde celor mai profunde năzuinţe ale omului şi, la final, pentru a explora modurile în care Biserica trebuie să acţioneze legat de chestiuni cum sunt viaţa de familie, dreptatea socială, mediul înconjurător, relaţiile cu Dumnezeu, cu aproapele, cu pământul, problema păcii, a unităţii etc.
Opţiunea preferenţială pentru săraci – Sfântul Părinte şi-a manifestat această opţiune încă de la începutul pontificatului său. În Evangelii gaudium nr. 198, spune: „Doresc o Biserică săracă pentru cei săraci. Ei au multe să ne înveţe. În afară de a fi părtaşi de sensus fidei, prin propriile suferinţe îl cunosc pe Cristos suferind. Este necesar ca toţi să ne lăsăm evanghelizaţi de ei. Suntem chemaţi să-l descoperim pe Cristos în ei, să le împrumutăm glasul nostru în susţinerea cauzelor lor, dar şi să le fim prieteni, să-i ascultăm, să-i înţelegem şi să primim înţelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor”.
În concluzie, Sfântul Părinte Papa Francisc, aşa cum se străduiesc cei nouă teologi să arate, cere o schimbare de orizont, şi anume, de la viziunea abstractă, de tip clasicist şi asigurator, la o viziune mai riscantă şi marcată de conştiinţa istorică.
Acum, nu-mi rămâne decât să vă invit şi să vă încurajez să citiţi această carte. Vă va ajuta să vă apropiaţi de Sfântul Părinte Papa Francisc, înţelegând mai bine gândirea teologică, faptele şi gesturile de fiecare zi ale acestui păstor minunat şi – poate – vă va face să-i semănaţi un pic.
Eduard GIURGI
