Un cuvânt nou pentru o practică veche: „snooping” (de la englezescul snoop – a spiona). Termenul desemnează practica de a cerceta telefonul mobi ori laptopul soțului/soţiei său/sale fără știrea sa, din curiozitate, din gelozie, din îndoială.
Sunt cercetate sms-urile, e-mailurile, jurnalul de apeluri, galeria foto, rețelele sociale, site-urile web vizitate… Gravitatea spionajului vine din faptul că acesta creează falsa impresie de a-l cunoaşte mai bine pe celălalt.
Studiile arată că mai ales persoanele sub 35 de ani dau curs snooping-ului, iar proporţia este covârşitoare în favoarea femeilor. Dintr-un studiu realizat în Franţa, reiese că şapte femei din zece din această categorie de vârstă recurg la spionaj, pe când la bărbaţi, trei din zece.
Spionajul nu vizează neapărat suspiciunea de infidelitate. Pot fi motivaţii precum curiozitatea de a şti ce cheltuieli face celălalt, ce mesaje transmite rudelor şi prietenilor, ce fel de site-uri frecventează, verificarea agendei sale, ori chiar instalarea unei aplicații de localizare pentru a face spionajul şi mai acut. Spionajul nu este un fapt banal, întâmplător. Care este scopul? Care este intenția? De cele mai multe ori este frica de a fi abandonat. Căutarea în mobilul celuilalt vine din nevoia de a se liniști, de a avea certitudinea că „sunt singurul sau singura din viața lui/ei”.
Se spune că nu există iubire fără încredere. Ştim bine cât de mult are de suferit încrederea când intimitatea este violată, şi cât de mult are de suferit relaţia de cuplu, şi cât e de greu de reconstruit încrederea în astfel de situaţii.
Pentru a potoli nevoia de siguranţă, comunicarea în cuplu este esențială. Numai ea poate duce la elucidarea îndoielilor, a temerilor, la identificarea nevoilor proprii şi ale tovarăşului de drum. Cea mai imperioasă nevoie este aceea de a te şti iubit. Numai comunicarea aduce cu sine învăţarea limbajului iubirii care se compune din cuvinte de apreciere, cadouri, gesturi de tandrețe etc.
Ce poate face însă persoana căreia i s-a încălcat intimitatea? Aş spune că e necesar să lase în urmă înainte de toate întrebarea standard: „cum ți-ai îngăduit să faci una ca asta?” Şi apoi bineînţeles e nevoie de harul iertării, iar harul presupune deschiderea inimii prin rugăciune. Întotdeauna iertarea este posibilă, încrederea poate fi restabilită. Însă e mereu nevoie de timp, de onestitate și de a lăsa adevărul să triumfe, pentru a ajunge la punctul de a mărturisi din toată inima „m-a durut, dar te iert”.
Şi apoi bineînţeles e nevoie de harul iertării, iar harul presupune deschiderea inimii prin rugăciune. Întotdeauna iertarea este posibilă, încrederea poate fi restabilită.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 6/2023, Anul XXXIV, p. 22.
