Imposibilitatea întoarcerii acasă
„De când m-am întors acasă, nu mai fac față, de aceea vă scriu…” Un pix și o hârtie pentru a umple golurile provocate de tăcere, adâncurile care creează distanțe, ziduri, neînțelegeri – nu pentru că ar lipsi cuvintele, ci pentru că probabil sunt prea multe. În 2005, doi psihiatri ucraineni, Andriy Kiselyov și Anatoliy Faifrych, au dat pentru prima dată un nume misterioasei probleme. O stare proastă de spirit, tristețe persistentă, pierdere în greutate, lipsă de poftă de mâncare, insomnie, oboseală, gânduri de sinucidere: acesta este „Sindromul Italia”, o combinație de angoasă și înstrăinare care le cuprinde pe femeile din Est care se întorc la casele lor, după ce au lucrat ani buni în străinătate ca bone sau îngrijitoare la domiciliu, departe de familie și copii.
Sindrome Italia. Storia delle nostre badanti (2021) este o carte cu benzi desenate, de Tiziana Francesca Vaccaro și Elena Mistrello, care urmărește istoria unei românce din Iași, Vasilica. „N-am aer. Așa simt de când m-am întors. Am descoperit că am sindromul ăsta, Italia, la fel ca atâtea femei întoarse de la muncă, dar care, de fapt, sunt tot acolo…” Vasilica povestește suferința acumulată picătură cu picătură în Italia, dar care a explodat abia la întoarcere. Femeile pleacă pentru a le oferi un viitor mai bun copiilor, ori ca reacție la apatia soților, pierduți într-o economie în schimbare; se confruntă cu obstacolul limbii, cu duritatea unei profesii necunoscute și acaparante, cu marginalizarea socială. La întoarcere, le întâmpină sentimentul anilor pierduți, răcirea relațiilor de familie, imposibilitatea revenirii la normal. Dar care mai e viața normală? În postfață, Vaccaro arată că ideea cărții s-a născut din contactul cu vecinele ei de apartament. „Cinci femei ucrainene care locuiesc împreună în 50 de metri pătrați. La etajul 5, fără lift. Sunt femei care își abandonează familia pentru a avea grijă de familia altora”, femei care iau zilnic contact cu un trai înstărit, dar căruia nu-i aparțin; rămân mereu la marginile lui și știu că nu-l vor putea reproduce când se întorc acasă.
Vasilica a început să le scrie copiilor ei. Și, din fericire, cuvintele ei ajung și la noi.
Traducere și adaptare de Liana Gehl, după Silvana Gusmano
Actualitatea creştină, nr. 9/2021, Anul XXXII, p. 7.