Dragi confrați preoți,
Iubiți frați și surori în Cristos,
Pacea Domnului nostru Isus Cristos să fie cu voi toți!
Cu acest salut mă adresez către tot poporul lui Dumnezeu din Arhidieceza noastră, pentru a vă oferi această scrisoare pastorală, care reprezintă un ghid pentru noul an pastoral, inaugurat la 15 septembrie a.c. în cadrul întrunirii comune a Consiliului prezbiteral și al responsabililor oficiilor pastorale diecezane.
La începutul mandatului meu, am propus ca orientare pastorală un plan trienal centrat pe liturgie: „Liturgia: celebrare divină, viață creștină”, cu scopul de a favoriza o cunoaștere mai profundă a liturgiei și o participare activă la toate celebrările sacramentelor.
După prezentarea naturii și importanța Liturgiei în viața Bisericii, în conformitate cu Constituția liturgică Sacrosanctum Concilium (Anul Pastoral 2020-2021) și a Sacramentelor inițierii creștine – temelia vieții creștine – (Anul Pastoral 2021-2022), suntem la etapa a treia a planului pastoral trienal, care va fi însoțită de prezentarea Sacramentelor de vindecare și a Sacramentelor de slujire a comuniunii.
Cu prezenta scrisoare pastorală, doresc să ofer câteva impulsuri tuturor credincioșilor și fiecărei comunități a Arhidiecezei, ținând cont și de contextul Drumului sinodal pe care l-am parcurs deja și în vederea Sinodului Episcopilor, care se va celebra în luna octombrie 2023.
1. Un an pastoral sub semnul Sinodului
După faza diecezană a Drumului sinodal cerut de Papa Francisc, în care a avut loc ascultarea și consultarea poporului lui Dumnezeu din Arhidieceza noastră, s-a realizat sinteza generală la nivelul Conferinței Episcopale, care s-a trimis la Sinodul general al Episcopilor din Vatican.
A fost o etapă importantă în viața Arhidiecezei noastre, în care am descoperit ce înseamnă „a merge împreună” când este vorba de viața Bisericii. Cu privire la calea sinodală, Papa Francisc spunea că „este drumul pe care Dumnezeu îl așteaptă de la Biserica mileniului al treilea… O Biserică sinodală este o Biserică a ascultării… Este o ascultare reciprocă în care fiecare are ceva de învățat, (…) unul în ascultarea celorlalți; şi toţi în ascultarea Duhului Sfânt, «Duhul adevărului» (In 14,17), pentru a cunoaște ceea ce El «spune Bisericilor» (Ap 2,7)” (Comemorarea celei de-a 50-a aniversări a instituirii Sinodului Episcopilor, 17 octombrie 2015).
Suntem poporul lui Dumnezeu și scopul noului an pastoral este de a conștientiza mai mult că mergem împreună (sinodal) plini de speranță, căutând orientare, călăuzire, lumină și ajutor, pe care le primim din Cuvântul lui Dumnezeu, din liturgie și celebrarea Sacramentelor.
Acest an pastoral va fi un an prețios, nu pentru că vom face multe lucruri, ci pentru a reînnoi entuziasmul nostru în răspunsul la chemarea lui Dumnezeu și pentru a reciti cu atenție, în continuarea Sacramentelor inițierii creștine, rolul Sacramentelor de vindecare și al Sacramentelor de slujire a comuniunii, în vederea consolidării vocației noastre de a fi autentici lucrători ai Împărăției lui Dumnezeu.
Da, suntem o Biserică sinodală, o Biserică în mișcare, o Biserică în misiune, în care toți trebuie să „mergem împreună”: preoți, credincioși, persoane consacrate, copii, tineri și adulți; dar și în formele de organizare: decanate, parohii și filiale, asociații de credincioși, comunități religioase, familii, grupuri etc. Cu toții trebuie să avem mereu ochii și inimile deschise, pentru a răspunde la chemarea Domnului în situațiile concrete ale vieții, ale misiunii sau ale slujirilor noastre în Biserică. Cu această responsabilitate și încredere pășim pe un nou drum.
De aceea, scrisoarea pastorală din acest an dorește să ofere și câteva impulsuri momentului eclezial pe care îl trăim: a fi o Biserică sinodală. Papa Francisc ne amintește că a fi în sinod „este cu adevărat cea mai frumoasă experiență pe care o trăim: să fim parte a unui popor în călătorie, care merge în istorie, împreună cu Domnul său, care merge printre noi! Nu suntem izolați, nu umblăm singuri, ci facem parte din singura turmă a lui Cristos care merge împreună” (Papa Francisc, Vizita pastorală la Assisi, 4 octombrie 2013).
În această lumină, drumul făcut împreună în Arhidieceza noastră în ultimii doi ani pastorali nu ar trebui să fie uitat, aproape ca și cum ar fi un capitol închis și ale cărui obiective au fost deja pe deplin atinse. Este o călătorie, care a început prin a porni împreună spre înțelegerea și trăirea liturgiei Bisericii și a sacramentelor, și sunt convins că este un drum necesar pentru o Biserică care dorește să asculte de Duhul Sfânt, să răspundă la chemarea lui Dumnezeu și pentru a face credibil mesajul evanghelic în contextul unei lumi care se schimbă cu o viteză surprinzătoare.
În permanență trebuie să ne străduim să schimbăm sau să adaptăm metodele pastorale, să ne străduim să îmbrățișăm „noul” pe care Biserica și chiar Conciliul Vatican II ni l-au propus. Ne este mai ușor să rupem cu trecutul, sau chiar uneori este riscant să invocăm noul, dar nu putem rămâne la atitudinea subliniată de multe ori de Papa Francisc, „așa s-a făcut întotdeauna și așa trebuie să fie în continuare”.
Cuvântul lui Dumnezeu însă ne invită să privim înainte cu încredere, pentru că Domnul este mereu cu noi și credem cu tărie acest lucru. În Sfânta Scriptură, atunci când o vocație este comunicată cuiva de către Dumnezeu, găsim această expresie: „Domnul este cu tine”, care înseamnă și „Domnul va fi mereu cu tine”. Nu este doar o afirmație referitoare la prezent, ci și o promisiune pentru viitorul la care Dumnezeu însuși ne cheamă. De aceea nu trebuie să ne descurajăm niciodată din cauza drumului pe care ni se cere să-l facem împreună și care, de multe ori, este dificil . Biserica noastră locală are multe resurse umane și de credință și este chemată să exprime mai multă vivacitate, dăruire și angajare generoasă, pentru a trăi și vesti Evanghelia.
Să-i mulțumim Domnului pentru atâtea daruri și să învățăm să le apreciem așa cum se cuvine – știind că mai este încă mult loc pentru mai bine – și să depășim tentația comodității, prejudecățile, rezistența și închiderea în fața solicitărilor la care ne provoacă Noua Evanghelizare.
La fel ca întreaga Biserică Catolică, și Arhidieceza noastră trebuie să facă față noilor provocări ale unei societăți pluraliste și din ce în ce mai secularizate, care își pune amprenta mai ales asupra generațiilor tinere. Trăim în mijlocul unui popor care se afirmă creștin, dar care nu se inspiră din valorile creștine, iar recurgerea la Biserică este motivată de multe ori de considerente de ordin tradițional sau social. În acest fel, Biserica riscă să devină unul dintre posibilele ornamente care să înfrumusețeze celebrarea, nu motivul sărbătorii în sine; conturul Sacramentelor devine din ce în ce mai important, nu Sacramentul în sine, care este apoi uitat imediat după celebrare.
Adevăratul sens și scopul Sacramentelor este a trăi pentru Cristos și în Cristos, în Biserică. Dacă se pierde trăirea pentru El și cu El în Trupul Său care este Biserica, ce devine Sacramentul euharistic? Ce se întâmplă cu celelalte Sacramente ?
Ne confruntăm cu o capcană foarte subtilă, dar foarte pătrunzătoare a secularizării: aceasta poate duce nu atât la contestarea sau respingerea deschisă a religiei și a riturilor sacramentale ale Bisericii, pe care oamenii continuă să le ceară, cât mai ales la golirea de sens a acestora în viața personală și comunitară. Se doresc riturile și celebrările unei Biserici la care, de fapt, nu se dorește să se aparțină în totalitate, și care de multe ori este refuzată din cauza orientărilor morale și pastorale pe care ea le cere. Știm foarte bine cum Isus și profeții au luptat cu îndârjire împotriva unei asemenea religii reduse la ritualuri și golite de viață, după inima lui Dumnezeu.
Dacă vrem să trăim viața creștină în toată frumusețea și bogăția ei, avem nevoie de formare și pregătire, de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, care este Isus, și de „a merge împreună” în celebrarea și trăirea corectă a liturgiei și a Sacramentelor.
2. În noul An Pastoral cu Sacramentele vindecării și de slujire a comuniunii
Catehismul Bisericii Catolice spune că „întreaga viață liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice și a sacramentelor” (CBC nr. 1113) și că „sacramentele sunt semne eficiente ale harului, instituite de Cristos și încredințate Bisericii, prin care ne este împărtășită viața dumnezeiască. Riturile vizibile sub care sunt celebrate sacramentele semnifică și realizează harurile proprii fiecărui sacrament. Ele aduc rod în cei care le primesc cu dispozițiile cerute” (CBC nr. 1131).
Tot Catehismul afirmă că „cele șapte sacramente ating toate etapele și momentele importante din viața creștinului: ele dau naștere și creștere, vindecare și misiune vieții de credință a creștinilor. În aceasta există o oarecare asemănare între etapele vieții naturale și etapele vieții spirituale” (CBC nr. 1210). Ele formează un tot ordonat în care Euharistia ocupă centrul, căci ea îl conține pe însuși Autorul sacramentelor (cf. CBC nr. 1211).
Catehismul amintește și de importanța catehezei pentru înțelegerea sacramentelor: „Cine celebrează? cum se celebrează? când se celebrează? unde se celebrează?” (CBC nr. 1135).
Pe parcursul acestui an pastoral ne vor însoți, așadar, Sacramentele de vindecare – Sacramentul Penitenței și al Ungerii bolnavilor și Sacramentele de slujire a comuniunii – Sacramentul Preoției și al Căsătoriei. Ele vor fi prezentate credincioșilor mai ales în cele două perioade forte ale anului liturgic, Adventul și Postul Mare, dar expunerea lor se poate face și dincolo de aceste perioade liturgice.
Credincioșii știu că Sacramentele vin de la Cristos și nu pot fi înțelese decât în legătură cu El: El este cel care le-a instituit și ni le-a dat. Acest accent este, evident, în deplină continuitate cu ceea ce am reflectat în Anul Pastoral dedicat Sacramentelor inițierii creștine, când am căutat să aprofundăm relația noastră personală cu Cristos.
Sacramentele sunt continuarea, în fiecare epocă, a semnelor și minunilor pe care Isus le-a făcut atunci când a pășit pe pământ, acum 2000 de ani. Toate Sacramentele sunt, ca să spunem așa, brațele Mântuitorului însuși, prin care El își extinde acțiunea dincolo de timp și spațiu, pentru a da viață, pentru a binecuvânta, pentru a reînnoi, pentru a vindeca și pentru a înmulți pâinea vieții.
Domnul nostru Isus Cristos, „medicul sufletelor și al trupurilor noastre”, cel care a iertat păcatele paraliticului și a redat sănătatea trupului său (cf. Mt 9,18; Lc 5,17-26), a vrut ca Biserica Sa să continue, în puterea Duhului Sfânt, lucrarea sa de vindecare și mântuire, chiar și în rândul propriilor membri.
Când vorbim despre actele mântuitoare ale lui Cristos, care au continuitate în sacramente, nu trebuie să le gândim sau să le trăim ca pe niște „acte” desprinse de Cristos, ci ca acțiuni concrete, vii, legate de El. Cristos este cel care acționează în Sacramente, fără a uita că acest mod de a acționa, însoțit de o serie întreagă de atitudini subiective – iubire, înțelegere, compasiune, blândețe – este încredințat Bisericii („Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc” – LG nr. 1), care trece prin mâinile omenești ale slujitorilor Sacramentului. Dorința și nevoia de mântuire a celor care se apropie de Sacramentele de vindecare, de exemplu, nu poate fi o repetare rituală a unor acte sau o dorință slabă de a fi vindecat, dar trebuie să fie o dorință puternică exprimată din profunzimea ființei prin credință, care să merite cuvântul eficace al lui Cristos, care vine întotdeauna în întâmpinarea necesităților noastre, dar adesea pe măsura adevărului și a seriozității dorințelor noastre (cf. B. Häring, La dimensione terapeutica della liturgia, Padova, 1994).
a. Dimensiunea de vindecare a Sacramentului Penitenței sau al Reconcilierii
Deja în numele Sacramentului – Sacramentul convertirii, al penitenței, al spovezii sau al mărturisirii, al iertării, al reconcilierii – este posibil să se distingă anumite dimensiuni caracteristice vindecării spiritului (sufletului): pare un paradox, dar mărturisirea păcatelor se transformă la fiecare celebrare a spovezii și într-o mărturisire de laudă a sfințeniei și a milostivirii lui Dumnezeu, care oferă iertarea păcatelor, vindecarea sufletească, devenind un semn și al unei răni vindecate, al unei reconcilieri care a avut loc în sacrament (cf. CBC nr. 1424).
Catehismul Bisericii subliniază situația persoanei umane în fața păcatului, evidențiind realitatea bolilor inimii și ale minții care trebuie să primească lumină și vindecare: „Viața nouă primită în inițierea creștină n-a suprimat fragilitatea și slăbiciunea naturii umane, nici înclinația spre păcat, pe care tradiția o numește concupiscență, care rămâne în cei botezați pentru ca ei să-și dea seama de ce sunt în stare în lupta vieții creștine, ajutați de harul lui Cristos. Această luptă este cea a convertirii în vederea sfințeniei și a vieții veșnice la care Domnul neîncetat ne cheamă” (CBC nr. 1426).
Sacramentul Pocăinței îndeplinește această condiție, prin actele penitentului care se pune pe calea convertirii cu ajutorul harului sacramentului. „Vindecarea” devine concretă atunci când se face referire la subiectivitatea care vibrează în sentimentele umane, atunci când se vorbește de penitența interioară și de convertirea inimii: o reorientare radicală a vieții, o convertire la Dumnezeu cu toată ființa.
Cum să manifestăm sensul terapeutic al acestui Sacrament? Va fi necesară o pregătire spirituală intensă a confesorului, dar și o ascultare care nu se improvizează, ci se învață ca o artă: o artă cu capacitate de dialog și sensibilitate la relațiile umane, pentru a recunoaște anumite mecanisme psihologice care favorizează accesul la conștiința morală a penitenților.
Perioada de boală „sufletească” este starea de păcat, iar diagnosticarea tipologiilor de „boli sufletești” se face în momentul examinării conștiinței și al propriei existențe, însoțit adesea de o dorință profundă de reconciliere cu sine, cu alții și cu Dumnezeu.
Atunci când Biserica celebrează Sacramentul Penitenței, devine un „laborator”, un adevărat „dispensar spiritual”, „un mijloc de scăpare de păcat și nu de judecată, ca un loc al iertării păcatelor și nu al pedepsei spirituale” (Sf. Ioan Gură de Aur, In Gen. Hom. 1, 1: PG 53, 22). Mai recent, Papa Francisc a folosit expresia „Biserica – spital de campanie”: „lucrul de care Biserica are nevoie mai mult astăzi este capacitatea de a îngriji rănile şi de a încălzi inima credincioșilor” (Interviu cu Papa Francisc, de pr. Antonio Spadaro, 19 august 2013).
Aceasta este misiunea încredințată de Cristos Bisericii sale, pe care o exercită prin Sacramente, care își extinde activitatea „terapeutică” la toate anotimpurile vieții umane, prin riturile sacramentale pe care le-a dezvoltat de-a lungul timpului.
Sacramentul Penitenței este antidotul pentru fragilitatea umană și pentru rănile provocate de păcat.
b. Dimensiunea vindecătoare a Sacramentului Ungerii bolnavilor
Sacramentul Ungerii bolnavilor manifestă cel mai clar scopul său terapeutic. În modul în care Biserica celebrează sacramentul, nu este vorba de o juxtapunere între liturgie și terapie, ci de o adevărată liturgie care se prezintă, în sine, ca terapie.
Deja de la începuturile Bisericii este cunoscut un ritual special pentru bolnavi, bazându-se pe un text din Scrisoarea Sfântului Iacob: „Este cineva dintre voi bolnav? Să-i cheme pe preoții Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului! Iar rugăciunea făcută cu credință îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, iar dacă a săvârșit păcate, i se vor ierta” (5,14-15).
Conceptul de mântuire este dens în semnificații, deoarece exprimă restaurarea integrității persoanei. Mântuirea se identifică cu vindecarea totală a omului, iar persoana bolnavului, în cadrul comunității bisericești, constituie o dovadă solidă că „viața muritoare a ființelor umane trebuie răscumpărată prin misterul morții și învierii lui Cristos” (Ritualul Ungerii bolnavilor, nr. 3).
Este o învățătură comună că în toate intervențiile divine asupra omului, primul rod este în ordinea purificării de păcat. Pe de altă parte, așa cum afirmă Ritualul Ungerii bolnavilor, „boala este strâns legată de realitatea păcatului și nu atât de mult de greșelile personale” (Introducere, nr. 2). Din acest motiv, și acest Sacrament trebuie să fie primit în harul lui Dumnezeu.
În limbajul biblic și teologic, purificarea înseamnă multe lucruri, cum ar fi iertarea și ispășirea păcatelor, conformarea vieții cu cerințele legii lui Dumnezeu sau cu cele ale harului.
Sacramentul Ungerii bolnavilor îl completează pe cel al Penitenței, desăvârșind efectele sale de ispășire a vinovăției și de reînnoire totală a persoanei. Astfel, iertarea și purificarea păcatelor, pe lângă faptul că înfrumusețează situația bolnavului în fața lui Dumnezeu, restabilesc și o unire mai profundă cu El, creând astfel condițiile cele mai adevărate și mai valabile pentru o ușurare, care să permită combaterea eficientă a bolii, alături de a face din boala însăși o situație și o experiență mântuitoare. Astfel, Sacramentul îl face pe om mai puternic în fața bolii și a morții. Este o participare la puterea învierii Mântuitorului Cristos, o putere care se manifestă atât în vindecări, cât și în pregătirea pentru moarte.
c. Sacramentele în slujba comuniunii și a misiunii
În timp ce Botezul, Mirul și Euharistia sunt Sacramentele inițierii creștine și fundamentează vocația comună a tuturor ucenicilor lui Cristos, o vocație la sfințenie și la misiunea de evanghelizare a lumii, conferind harurile necesare pentru a trăi conform Duhului în această viață de pelerini în drumul lor spre patria cerească, alte două sacramente, Preoția și Căsătoria, sunt rânduite pentru mântuirea altora. Ele contribuie și la mântuirea personală, tocmai prin slujirea celorlalți. Aceste două Sacramente conferă o misiune specială în Biserică și servesc la edificarea poporului lui Dumnezeu. În aceste sacramente, cei care au fost deja consacrați prin Botez și Mir pentru preoția comună a tuturor credincioșilor (cf. LG 10) pot primi consacrări speciale.
Cei care primesc Sacramentul Preoției sunt consacrați pentru a fi „puși, în numele lui Cristos, să păstorească Biserica cu ajutorul cuvântului și al harului lui Dumnezeu” (LG 11). La rândul lor, «și soții creștini sunt întăriți. Și am putea spune că sunt consacrați printr-un sacrament special pentru îndatoririle și demnitatea stării lor» (GS 48)” (CBC nr. 1533-1535).
Sacramentul Preoției
Așa cum amintește Sfântul Paul, scriind comunității din Corint, Biserica unică își îndeplinește misiunea cu aportul diverselor slujiri, în funcție de vocația la care o cheamă Domnul: „Există diferite daruri, dar este același Duh. Sunt diferite slujiri, dar este același Domn. Sunt diferite lucrări, dar este același Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele comun” (1Cor 12,4-7).
Unii dintre credincioși sunt chemați să presteze servicii stabile și recunoscute public în Biserică, numite slujiri. Unele dintre aceste slujiri – episcopală, prezbiterală și diaconală – constituie un corp eclezial, la care cineva ia parte printr-o consacrare specială (hirotonire) și care, printr-un dar special al Duhului Sfânt, îl face capabil să exercite o putere sacră în numele și cu autoritatea lui Cristos în slujba poporului lui Dumnezeu. (cf. Compendiul Catehismului Bisericii Catolice, nr. 323). Pentru aceasta, Cristos a instituit Sacramentul Preoției. „Preoția este sacramentul prin care misiunea încredințată de Cristos apostolilor săi continuă să fie exercitată în Biserică până la sfârșitul veacurilor. Este, prin urmare, Sacramentul slujirii apostolice. Ea implică trei grade: episcopatul, preoția propriu-zisă și diaconatul” (CBC nr. 1536).
Preoția, în virtutea unui har special, îl configurează cu Cristos pe cel chemat la această misiune, devenind un „alt Cristos” și îi dă posibilitatea de a acționa în numele său. „Miniștrii” (preoții) hirotoniți sunt puși în slujba poporului lui Dumnezeu. Această slujire se manifestă prin predicarea Evangheliei, prin celebrarea cultului divin, adică prin celebrarea Euharistiei și a altor sacramente, precum și prin guvernarea pastorală.
Sacramentul Căsătoriei
„Sacramentul Căsătoriei semnifică unirea dintre Cristos și Biserică. El dăruiește soților harul de a se iubi cu iubirea cu care Cristos și-a iubit Biserica; harul sacramentului desăvârșește astfel iubirea umană a soților, le consolidează unitatea indisolubilă și îi sfințește pe calea vieții veșnice” (CBC nr. 1661).
Pentru vitalitatea comunității creștine – și, evident, a societății civile înseși – Sacramentul Căsătoriei este de mare importanță.
Căsătoria este o realitate naturală, ridicată la demnitatea de sacrament: „Legământul căsătoriei, prin care un bărbat și o femeie formează împreună o comunitate pe viață, rânduit prin însăși natura sa spre binele soților, precum și spre nașterea și educarea copiilor, a fost ridicat de Cristos Domnul, printre cei botezați, la demnitatea de sacrament” (CBC nr. 1601; CIC, can. 1055, § 1).
Într-o perioadă de criză a conceptului de căsătorie și familie, Biserica continuă să proclame cu încredere planul lui Dumnezeu pentru familie, pe care Isus Cristos a readus-o la origini. Exortația apostolică despre căsătorie, Amoris laetitia (19 martie 2016) a Papei Francisc a relansat pastorala familiei, arătând, în primul rând, frumusețea acesteia în planul lui Dumnezeu, dar considerând și situațiile cele mai dificile în care se află astăzi căsătoria creștină.
Liturgia căsătoriei aduce o contribuție notabilă la redescoperirea acestui „mare mister” (cf. Ef 5,31-32), care face din două persoane – un bărbat și o femeie – expresia unirii dintre Cristos și Biserică, și care prin comuniunea lor de viață, împreună cu copiii lor, capătă trăsăturile unei adevărate „biserici domestice”.
Cucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Cristos,
În cadrul planului trienal despre Liturgie și Sacramente am intențional să readucem în prim-plan importanța și frumusețea cultului pe care îl celebrăm cu ajutorul lor.
Vorbind despre liturgie și, prin urmare, despre sacramente, Conciliul Vatican II recunoaște că aceasta este „culmea și izvorul” întregii vieți creștine (SC 10). Celebrarea sacramentelor este cu siguranță punctul culminant al unei vieți de credință și al întregii activități pastorale, dar cu toate acestea, ele reprezintă doar un izvor și un punct de plecare.
Botezul este celebrat o singură dată în viața unui creștin, dar cei botezați sunt chemați să trăiască mereu ca fii și fiice ale lui Dumnezeu și membri ai Bisericii.
Fiecare dintre Euharistiile noastre se încheie cu o trimitere: „Mergeți în pacea lui Cristos.” Cu alte cuvinte, trebuie să trăim ceea ce tocmai am celebrat.
Căsătoria creștină nu este doar o problemă de celebrare, în care doar petrecerea este importantă; dimpotrivă, în viața de zi cu zi, prin gesturi, atitudini și cuvinte, soții trebuie să repete „da”-ul lor sacramental.
Toate Sacramentele sunt puncte de plecare pentru a duce o viață tot mai creștină. Sacramentele sunt autentic și adevărat trăite dacă duc la consecințe în viața de zi cu zi. Acestea sunt acțiuni sau celebrări rituale la un moment dat și într-un loc anume, dar semnificația și efectele lor nu se limitează doar la momentul celebrării lor.
Sacramentele trebuie să marcheze, sau ar trebui să o facă, și să transforme modul de gândire și de viață al creștinilor. Creștinul care primește sacramentele este chemat să ducă o viață „sacramentală”, ceea ce înseamnă a trăi darurile primite în celebrarea lor.
Biserica este responsabilă pentru respectul datorat sacramentelor. Ea reglementează prin legi celebrarea lor corectă și primirea lor adecvată, astfel încât să fie apărat respectul datorat acestor daruri sacre și binele credincioșilor.
Dar celebrarea Sacramentelor necesită mult mai mult decât respectarea cerințelor elementare de validitate și liceitate. Fiecare liturgie sacramentală trebuie să fie celebrată pe deplin ca act de cult: de aceea, slujitorii altarelor trebuie să fie atenți ca în acțiunea liturgică să fie respectate nu numai legile celebrării valide și licite, ci și ca să participe credincioșii la ea în mod conștient, activ și rodnic (cf. SC 11).
Celebrarea grăbită și mecanică a Sacramentelor se reduce la celebrarea unui ritual gol, care nu poate fi numită celebrare. În celebrarea tuturor Sacramentelor, Liturgia celebrează și proclamă moartea și învierea lui Cristos; Biserica dorește ca credincioșii să ia parte la ea „în mod conștient, activ și cu folos spiritual”. Ea afirmă că natura liturghiei cere o participare deplină, conștientă și activă (cf. SC 14).
Fiecare Sacrament amintește de Misterul pascal prin care Cristos ne-a obținut răscumpărarea; fiecare Sacrament simbolizează un har pe care El îl acordă acum, în momentul celebrării lor.
Închei scrisoarea pastorală, invitându-vă pe toți să acceptați cu spirit de credință și să puneți în practică orientările pastorale ale Magisteriului Bisericii, pe care le veți expune și credincioșilor în cadrul catehezelor despre Sacramentele de vindecare și ale slujirii comuniunii în timpul Adventului și Postului Mare.
Încredințăm rodnicia noului An Pastoral și Sfintei Fecioare, Regina Preasfântului Rozariu, în sărbătoarea căreia public această scrisoare pastorală.
Domnul să vă binecuvânteze, să vă încurajeze și să ne însoțească cu Duhul Său!
În numele meu și al Episcopului nostru auxiliar Cornel, vă adresez tuturor salutul nostru părintesc, și vă însoțim cu binecuvântarea noastră pentru o slujire pastorală cât mai rodnică.
București, 7 octombrie 2022,
Sărbătoarea Sfintei Fecioare Maria,
Regina Preasfântului Rozariu
+ Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București
Actualitatea creştină, nr. 11/2022, Anul XXXIII, p. 28-33.
