Poți să vrei egalitatea socială, sfârșitul sărăciei țăranilor și a muncitorilor, și să rămâi un mare proprietar? La această întrebare Scarlat Callimachi a răspuns cu fermitate: nu. S-a descotorosit de domeniile sale funciare și, pentru a merge până la capătul angajării sale, a devenit, în perioada dintre cele două războaie, scriitor în slujba Partidului Comunist, primind din acest motiv porecla de „Prințul roșu”.
Dar de ce doar simpatizant comunist și nu membru pe deplin al partidului? De teama represiunii? Nu, nu de închisoarea politică, din a cărei amărăciune a gustat, îi este teamă, ci Scarlat Callimachi este profund creștin, și pentru el credința creștină este incompatibilă cu ideologia marxistă.
Este ceea ce explică în romanul său, oarecum autobiografic, La răscruce de vremuri, scris între 1957 și 1969 și niciodată publicat, deoarece autorul critică în el abuzurile de putere ale Partidului Comunist, de care s-a îndepărtat puțin câte puțin după 1945, fără să-și renege totuși angajamentul politic din tinerețe. Doar după 1989, fiul său Dimitrie, astăzi decedat, va publica postum romanul său[1].
La un moment dat, eroul romanului, Roman Turculeț, îi spune prietenei sale Vera: „În primul rând (…) eu nu sunt de acord cu teoria că totul nu este decât materie și că materia stăpânește viața socială, politică și filosofică și, în al doilea rând, (…) sunt creștin, așa cum au fost moșii și strămoșii mei și am credința că ceea ce numim noi suflet există și că nu moare odată cu trupul. Teoria comunismului neagă sufletul, ca fiind o născocire veche, depășită, a omului. Ea nu vede, pentru ea nu există decât materia… E o teorie, o filosofie a neputinței minții omenești, o filosofie a marii tristeți, a deznădejdii în viață…”[2] Și tocmai Vera, comunista sinceră, se va sinucide din disperarea de a vedea idealul său politic denaturat.
Dar împărtășirea bunurilor nu este în fond foarte creștină? Anania și Safira, în Faptele Apostolilor, nu au fost nimiciți de Dumnezeu pentru că au ascuns o parte din avutul lor comunității creștine de la Ierusalim ai cărei membri puneau toate bunurile lor în comun?
Și Vladimir Ghika nu a redistribuit operelor de caritate și instituțiilor religioase[3] veniturile moșiei de la Bozieni pe care o deținea împreună cu fratele său Dimitrie?
Dar cu siguranță nu despre proprietățile funciare, ci mai degrabă despre religie vorbesc Scarlat Callimachi și Vladimir Ghika atunci când se întâlnesc[4]. De altfel, călugărul (destul de puțin) ortodox Alecu, din roman, cu care Roman Turculeț are lungi conversații, prezintă foarte sigur câteva din trăsăturile personalității lui Vladimir Ghika.
Putem spune astfel că, plecate din același punct, urmând căi complet divergente, liniile vieții lui Scarlat Callimachi și ale lui Vladimir Ghika s-au reîntâlnit la sfârșitul existenței lor pământești.
[1] Scarlat Callimachi, La răscruce de vremuri, Editura Anima, București, 2009.
[2] Scarlat Callimachi, Op. cit., p. 63.
[3] Aventura de la Auberive, de exemplu, a fost o mare gaură financiară.
[4] Scarlat Callimachi și Vladimir Ghika se cunoșteau probabil de mult timp, făcând parte din același mediu social, dar suntem siguri doar de o singură întâlnire, din 14 decembrie 1944, în micul apartament de pe Bulevardul Elisabeta, 95A, etajul 5, pe care Scarlat îl ocupa pe atunci împreună cu soția sa Dida și fiul lor Dimitrie. Despre Dida vom vorbi într-o altă cronică.
Luc Verly (traducere Iulia Cojocariu)
Actualitatea creştină, nr. 8/2021, anul XXXII, p. 27.
