De Crăciun redevenim copii, și nu doar așteptând daruri, ci mai ales repetând întrebarea din povestea Sarea în bucate: cât de mult suntem iubiți? Întrebare cu atât mai realistă, cu cât știm prea bine că oricine iubește dăruiește, deși invers nu este adevărat: nu oricine dăruiește iubește…
Așadar, prima întrebare în Sărbătoarea Nașterii Domnului e legată de iubire, iar darul nu este decât exprimarea cea mai curată a celei dintâi: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). Darul se naște din iubire: dacă prima lipsește, ce rămâne din cel de-al doilea? Este o întrebare care pune „sare pe rană”, deoarece am prefera să primim fără să ne întrebăm și să dăruim cumpărând dragostea cu… „mărgele de sticlă”.
Tocmai de aceea, întrebarea din poveste este mai reală ca oricând în timpul Adventului: Cât de mult ne iubește Dumnezeu? Și cât de mult ținem la cei cărora le vom face daruri de Crăciun? Povestea dă un răspuns „sărat”: „ca sarea în bucate”, în timp ce Evanghelia ne comunică un indicativ categoric: „voi sunteți sarea lumii”. Suntem chemați să fim „Sare” în Sara de Crăciun: sare și nu miere!
Să recunoaștem că „sarea” ca expresie a iubirii nu este tocmai darul pe care-l așteptăm, însă ce este Adventul dacă nu „așteptarea dincolo de așteptări”? Tocmai de aceea, „Sarea de Crăciun” ne avertizează să nu exagerăm cu „dulciurile” și să fugim de… dulcegării! Georges Bernanos scria deja în Jurnalul unui preot de țară că creștinii nu se hrănesc cu „dulciuri” mai mult decât o face un om sănătos. Bunul Dumnezeu nu le-a cerut acestora să fie miere, ci sare. Numai că lumea noastră se aseamănă unui Iov plin de răni și bube, peste care dacă pui sare, o „arzi”. Însă tocmai asta o împiedică să putrezească…
Trei daruri ne aduce „sarea” iubirii lui Dumnezeu, și asta pentru că, înainte ca magii să-i aducă aur, smirnă și tămâie, este El cel care ne hărăzește pe noi prin Pruncul de la Betleem: apartenența, însemnătatea și destinația.
Apartenența ne spune că suntem ai cuiva: identitatea, ca și iubirea, presupune apartenență. Iosif și Maria urcau la Betleem ca să-și înscrie apartenența civilă printr-un recensământ, însă odată cu ei îl aduc pe lume pe Acela căruia Dumnezeu îi spune: „Tu ești Fiul meu, eu astăzi te-am născut” (Ps 2,7). Și pe noi Iubirea ne interpelează de Crăciun, prefăcându-ne din pribegi în pelerini și redându-ne apartenența: „Nu ești al nimănui, ești al meu, ești a mea!” Dar sarea pe care o aduce cu sine ne „arde” comoditatea și ne spune să facem același lucru cu cei ai nimănui: făcându-Se una cu cei fără de adăpost, Pruncul se cere primit odată cu ei, ca fiind „de-ai noștri”! Prima „sare” a iubirii de Crăciun: cum primim așa iubim, all inclusive, pe Dumnezeu și pe aproapele!
Însemnătatea este cel de-al doilea dar al iubirii, și asta pentru că numai iubirea ne umple cu adevărat viețile de sens! Odată cu nașterea lui Isus, toți cei neînsemnați devin cineva: păstorii vestesc asemenea îngerilor, boul și măgarul din dobitoace se descoperă în stare de căldură sufletească, bătrânul Simeon din băgător în seamă la Templu devine un adevărat Cristofor, iar văduva Ana lui Fanuel ține primul curs de evanghelizare din Istoria Bisericii! Rainer Maria Rilke imortaliza într-o poezie tocmai legătura dintre iubire și semnificație: „până să iubesc, eram nepăsător de tot și de toate; însă când am început să țin la cineva, sunt atent la cea mai mică picătură de ploaie”. Invers, ce rost mai are orice lucru dacă nu suntem iubiți și nu putem iubi: tot ce avem, tot ce putem, tot ce știm și chiar tot ce suntem? Dacă dragoste nu e, rost nici atât! Iar sarea ne atrage atenția în acest sens, că fără iubire, viața nu are niciun „gust”, nu are absolut nicio semnificație! Iar drama atâtor oameni fără ocupație și fără preocupație din zilele noastre ține în primul rând de lipsa de considerație față de ei…
În fine, cel de-al treilea dar cu multă „sare și piper” este destinația. Împotriva oricăror speculații despre predestinare, iubirea ne dă un destin printr-o destinație: întoarcerea Acasă. Noi credem că Dumnezeu ne călăuzește prin Steaua harului până la El, însă noi trebuie să ne decidem pe ce cale o apucăm. Sunt multe drumuri posibile de Crăciun, însă unul singur duce până acasă la Casa Pâinii, la Betleem. Pe acel drum au mers Maria și Iosif, au mers și magii, iar înaintea lor a mers Abraham chemat de Dumnezeu prin misterioasele cuvinte: „lekh lekha”, „mergi spre tine” (Gen 12,1)! Într-adevăr, orice drum de Advent este în acest sens cu „două benzi”: spre Nașterea lui Isus, dar și spre tine însuți! Dar ce te faci dacă nu ai nicio destinație? Ce te faci dacă ți se închide ușa în nas prin cuvintele: „nu am loc pentru tine”, așa cum au auzit părinții lui Isus? Sau dacă auzim chiar cuvintele acestuia: „Fiul omului nu are unde să-și plece capul?” Aceasta este „sarea” cea mai arzătoare pe care o aduce cu sine iubirea gratuită, însă cu atât mai exigentă a Crăciunului: a fi iubit înseamnă a ști sau a crede că te așteaptă cineva acasă. Și asta ne dă un motiv să ne dăm jos din pat și să pornim la drum, știind că totul are până la urmă o direcție, un sens. Numai că răul face totul ca mulți să nu se mai simtă iubiți de nimeni, fiindcă nu îi mai așteaptă nimeni.
Apartenență, semnificație, destinație: aceasta e „Sarea de Crăciun”. Avem curajul să presărăm o astfel de „sare” peste Sărbătorile noastre, redându-le gustul care ne ține în viață, pe noi și pe cei de lângă noi?
Pr. Marius Taloș – JRS Romania
Actualitatea creştină, nr. 13/2019, Anul XXX, p. 16-18.
