„Actiones nostras, quaesumus Domine,
aspirando praeveni et adiuvando prosequere:
ut cuncta nostra oratio et operatio a te semper incipiat,
et per te coepta finiatur.
Per Christum Dominum nostrum. Amen.”
(Sacramentarul Gregorian nr. 198, actuala colectă din Joia după Miercurea Cenuşii)
Sacramentariile sunt cărţile liturgice antice care conţin rugăciunile, riturile şi părţile spuse de ministrul sacru (preot, episcop, papa) la Liturghie, într-un cuvânt precursoarele liturghierelor de astăzi.
Rugăciunea de la începutul articolului (Actiones nostras…: „Te rugăm, Doamne, să precezi acţiunile noastre inspirându-le şi să ne ajuţi să le şi continuăm, pentru ca rugăciunea şi lucrarea noastră să înceapă întotdeauna de la tine şi ceea ce am început să sfârşim prin ajutorul tău. Prin Cristos, Domnul nostru”), provenită din Sacramentarul Gregorian, este doar unul dintre foarte multele exemple de continuitate dintre liturgia antică şi liturgia actuală.
Liturghierul şi ritualurile actuale nu sunt o creaţie ex novo a Conciliului al II-lea din Vatican, ci o respectare şi revalorizare pioasă a Tradiţiei, al cărei fir ne duce până la Părinţii Bisericii.
În articolele propuse în acest an dedicat liturgiei, am întâlnit de mai multe ori trimiteri la sacramentarii (leonian, gelasian, gregorian). Dar concret ce sunt ele?
La începuturi, preotul nu avea o carte de care să se servească când celebra Liturghia. Sfântul Iustin, în prima sa Apologie, în jurul anului 150, ne spune că preotul făcea rugăciunea de mulţumire (rugăciunea euharistică) după capacitatea sa, spontan, în funcţie de ceea ce simţea. Aceasta este epoca improvizaţiilor, a rugăciunii carismatice, însă existau anumite tipare minime de respectat.
Treptat, câteva concilii, care au constatat că din cauza improvizaţiilor şi ignoranţei clerului, în celebrarea Liturghiei se strecuraseră grave erori doctrinare sau chiar erezii, au stabilit că este mai bine să se scrie rugăciunile de la Liturghie. Pentru că în fiecare an se celebrau aceleaşi Liturghii şi se cinsteau în mare aceiaşi sfinţi, treptat au apărut aşa-numitele libelli (foicele) cu rugăciunile culese şi păstrate de preoţi pentru diferitele ocazii din timpul anului. Aceste libelli s-au adunat în colecţii mai mari şi au fost într-un final compilate în sacramentarii, precursoarele liturghierelor de astăzi.
Ne vom axa pe primele 3 sacramentarii mai importante:
1) Sacramentarul Leonian (veronez)
Este cel mai vechi sacramentar pe care îl cunoaştem, compilat în jurul anului 540 şi atribuit în mod incorect Papei Leon cel Mare (440-461). Cel mai probabil, sacramentarul a fost compilat pe timpul Papei Vigilius (537-555), după asediul Romei între 2 martie 537 şi 12 martie 538 de către armatele ostrogoţilor arieni, conduse de Vitiges.
Se mai numeşte şi veronez deoarece singurul manuscris care a ajuns până la noi a fost găsit în 1735 în biblioteca catedralei din Verona.
Cele 1.131 de rugăciuni sunt pur romane. Certitudinea vine nu doar din stil, ci şi din multele aluzii la Cetatea Eternă. De exemplu, o rugăciune de la Liturghia de aniversare a consacrării episcopale spune că poate fi făcută doar de către papa de la Roma. Apoi, prefaţa de la sărbătoarea Sfinților Petru şi Paul spune că ei „sunt îngropaţi între zidurile acestei cetăţi”, iar celelalte Liturghii pentru aceşti sfinţi fac aluzii continue la Cetatea Eternă.
- Duchesne conchide că Sacramentarul Leonian este o colecţie de rugăciuni copiată în secolul al VI-lea fără prea multă inteligenţă, şi nu neapărat pentru a fi folosită la altar, ci doar pentru a aduna şi a salva cât mai multe oraţiuni. Marea confuzie care tronează în organizare trădează acest fapt. Pentru exemplificare, sacramentarul nu conţine nicio rugăciune euharistică sau rânduiala Liturghiei. Apoi, începe abrupt în luna aprilie nu cu o colectă, ci cu o rugăciune asupra darurilor pentru Sfântul Tiburtius, care de fapt era comemorat pe 11 August. Avem, de exemplu, 28 de Liturghii pentru Sfinții Petru şi Paul, 14 pentru Sfântul Laurenţiu, 23 pentru aniversarea consacrării unui episcop, multe dintre ele fiind de fapt Liturghii pentru Paști sau Rusalii. Cu toate acestea, nu putem submina valoarea incontestabilă a anumitor rugăciuni care şi-au găsit drumul în celelalte sacramentarii sau în anumite Ordines Romani (în special rugăciunea de consacrare a episcopului).
2) Sacramentarul Gelasian (vetus)
Acest sacramentar, atribuit iar în mod eronat Papei Gelasius (492-496), compilat undeva între 628 şi 715 şi numit Vetus, „primordial” (pentru a-l diferenţia de alte dezvoltări şi variaţiuni ulterioare, galicane, din secolul al VIII-lea) este un hibrid, stratul de bază fiind roman, cu adăugiri galicane, merovingiene. Cele 1.815 numere sunt mult mai bine organizate, fiind distinctă o împărţire clară în 3 părţi:
A. IN NOMINE DOMINI IESU CHRISTI SALVATORIS INCIPIT LIBER SACRAMENTORUM ROMANAE AECLESIAE ORDINIS ANNI CIRCULI (În numele Domnului nostru Isus Cristos Salvatorul începe cartea sacramentelor Bisericii romane pentru ciclul anual)
Această primă carte conţine formularele de Liturghie de la noaptea de Crăciun până la Rusalii, incluzând riturile pentru Paște, aşadar miezul anului liturgic.
B. INCIPIT LIBER SECUNDUS ORACIONES ET PRAECES DE NATALICIIS SANCTORUM (Începe cartea a doua, oraţiuni şi rugăciuni la naşterea – pentru cer – a sfinţilor)
Partea a doua este un sanctoral, aşadar cartea ce conţine rugăciunile cu ocazia comemorării sfinţilor în ordinea recurenţei din calendar. La sfârşit, avem un apendice cu Liturghiile pentru Advent (aşadar, anul liturgic nu începea cu Adventul).
C. INCIPIT LIBER TERCIUS ORACIONES ET PRAECES CUM CANONE PER DOMINICIS DIEBUS (Începe cartea a treia, rugăciuni pentru duminici cu canonul – roman –)
În această carte întâlnim Liturghiile pentru cele 16 duminici din timpul de peste an, o serie de Liturghii votive, diverse binecuvântări şi dispoziţii liturgice şi disciplinare. La numărul 1244 întâlnim Canonul Roman, care în afară de mici atingeri ulterioare şi eliminarea referinţei la regi, este identic cu cel pe care îl găsim astăzi în Liturghier.
3) Sacramentarul Gregorian
Acest sacramentar, atribuit Papei Grigore cel Mare (590-604), a fost compilat în secolele VII-VIII şi cunoaşte mai multe dezvoltări ulterioare, cea mai importantă fiind Gregorianum Hadrianeum, copia pe care Papa Adrian I (772-795) i-a trimis-o împăratului Charlemagne şi care ulterior s-a impus în tot imperiul franco-german. Este organizat chiar mai bine decât Sacramentarul Gelasian. Nu mai există separaţie între sanctoral şi temporal, toate evenimentele şi sărbătorile fiind aşternute în scris aşa cum curg în calendar, începându-se cu rânduiala Liturghiei şi Canonul Roman. Acest sacramentar este în mod foarte evident doar pentru uzul papei: sunt trecute staţiunile unde papa trebuia să celebreze Liturghia (ad S. Mariam Maiorem, ad Sanctum Petrum etc.), lipsesc anumite Liturghii (papa nu celebra mereu), lipsesc consacrările în ordinele minore şi binecuvântările pe care le putea face orice episcop. Deoarece era doar pentru uzul papei, acest sacramentar trebuia să fie completat pentru a putea fi folosit şi de preoţi şi episcopi. Şi aşa a apărut un supliment (opera Sfântului Benedict de Aniane), unde erau introduse formulare pentru Liturghiile care lipseau (în mod special cele ale duminicilor de după Epifanie şi de după Rusalii), diverse consacrări şi binecuvântări. Datorită conștiinciozității copistului, care a demarcat originalul de supliment prin cuvântul Hucusque (până aici), ştim clar unde se sfârşeşte unul şi începe celălalt.
Concluzie:
Sacramentariile sunt foarte importante nu doar pentru faptul că reprezintă o tentativă de unitate liturgică, dar mai ales deoarece bogăţia eucologică şi patristică a inspirat şi a influenţat toată liturgia ulterioară, multe dintre aceste texte regăsindu-se şi în Liturghierul de astăzi.
Pr. Gabriel Anghel
Actualitatea creştină, nr. 9/2021, Anul XXXII, p. 8-9.
