Cateheză la Audiența jubiliară
Când mergem pe drumul nostru, de acasă până la o anumită destinație sau, de exemplu, astăzi, de acasă până la Catedrală, noi purtăm nu numai greutatea proprie, a trupului și a hainelor, ci purtăm și greutatea gândurilor, a preocupărilor noastre. Purtăm cu noi, în interiorul nostru, lumea aceea nevăzută, dar pe care fiecare dintre noi o cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare. Întotdeauna, alături de trupul nostru, noi purtăm acea „greutate” care stă în gândurile noastre, în inima noastră. Și chiar dacă sunt mai multe gânduri, din când în când ne oprim doar la unul singur; ne oprim la un gând care ne preocupă mai mult la un moment dat, însă fără să le uităm pe celelalte. Toate gândurile sunt acolo, dar atenția se îndreaptă undeva. Așa facem și noi astăzi: purtăm cu noi nu numai cele trupești, dar purtăm și realitatea credinței noastre, purtăm în noi crezul. În fiecare zi purtăm în noi crezul nostru: credem în Tatăl, în Fiul, în Duhul Sfânt; credem în Sfânta Treime.
Pentru că suntem în Anul Milostivirii, astăzi ne gândim la următorul aspect: ca fii ai milostivirii, ne gândim la Tatăl Ceresc. Nu vreau să țin o lecție, o Cateheză clasică, ca să spun câteva propoziții interesante, ci vreau să spun câteva lucruri simple, care să ne ajute pe toți să privim din nou spre Dumnezeu puțin altfel; ca să vină în noi o altfel de lumină, în acest timp pe care îl petrecem împreună. Să-l simțim pe Dumnezeu ca fiind Tatăl milostivirii.
În Sfânta Scriptură, termenul milostivire este egal cu termenul iubire. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu este milostivire, Dumnezeu este Tatăl nostru. Iată la ce ne gândim astăzi: Dumnezeu este Tatăl nostru și El este milostiv. Un gând pe care îl putem păstra și pe care îl putem duce cu noi în fiecare zi, uitându-l și revenind la el, dar stând întotdeauna în această lumină a realității de credință: că Dumnezeu este Tatăl milostivirii.
M-am gândit să vă spun astăzi câteva lucruri din Scrisoarea enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea, intitulată Dives in Misericordia – „Bogat în milostivire”. Ioan Paul al II-lea a dat această Scrisoare în 1980; era o scrisoare adresată tuturor catolicilor din lume, de pe toate continentele, dar și tuturor oamenilor de bunăvoință. În această Scrisoare, Papa pornește de la o analiză simplă. Se uită la om și observă că acesta, în genere, poartă într-însul o continuă neliniște: omul se simte amenințat în multe feluri, omul este plin de greșeli, de păcate; și analizează această neliniște, care vine de nicăieri și, totuși, este prezentă. O neliniște care se naște din atâtea izvoare, mai mici sau mai mari; o neliniște fără nume, dar care stă acolo, în inima omului; în inima omului cu ani puțini, cu ani mai mulți și foarte mulți. Drumul omului este însoțit de această neliniște interioară. La fel, drumul omului este însoțit de greșeală și de păcat, de amenințări. În Scrisoarea sa, Sfântul Părinte Papa privește la om și apoi privește la Dumnezeu, își ridică privirea spre Dumnezeu și observă că în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, găsim refugiu în fața neliniștii și a pericolelor. În Isus, găsim izvorul iertării greșelilor noastre, a păcatelor noastre. Isus este remediu la tot ce este neliniște, pericol și păcat în noi. Aceeași privire a Sfântului Părinte ridicată spre cer ni-l arată pe Tatăl Milostiv și ne aduce în atenție imaginea fiului risipitor primit de Tatăl. Și noi ne recunoaștem în imaginea evanghelică pe care Sfântul Părinte o folosește: ne recunoaștem fii risipitori primiți, înțeleși și iertați de Tatăl Ceresc în fiecare zi. Apoi, Sfântul Părinte spune că inima omului este locul în care trăiește și se arată milostivirea lui Dumnezeu. În inimile oamenilor, așa cum sunt ele, devine vizibilă milostivirea lui Dumnezeu; și devine vizibilă și prin faptele noastre. Sfântul Părinte spunea că Biserica este mulțimea celor iertați și mulțimea celor care iartă. Iată ce suntem noi, cei care suntem adunați acum în Catedrală, cei care ne adunăm în parohiile noastre: suntem parte din mulțimea universală iertată și iertătoare.
Mă opresc aici cu cele spuse de Ioan Paul al II-lea în Enciclica sa și amintesc de insistența actualului Sfânt Părinte, Papa Francisc, care ne cere să ne amintim de faptele de milostenie trupească și sufletească. Biserica, în tradiția ei, a reținut șapte fapte de milostenie trupească și șapte de milostenie sufletească, dar sunt mai multe. Ce sunt acestea? Care sunt? Putem să le ținem minte sau nu! Dar este sigur faptul că noi putem face ceva pentru acela care are nevoie, pentru cel de lângă noi, cel sărac în trupul său: poți să dai o haină unui nevoiaș, să-i dai ceva să aibă de mâncare, să dai de băut celui însetat. Poți să-i dai celuilalt ceva de care are nevoie pentru trupul său. Dar omul nu este numai trup, omul este și suflet. Și pentru asta sunt faptele de milostenie sufletească. De exemplu, să te rogi pentru celălalt, pentru un bolnav, pentru cineva care este încercat în viața lui, pentru cel care are o problemă deosebită, să-l mângâi cu un cuvânt pe celălalt. În Evanghelie ni se spune să facem celorlalți ceea ce vrem ca alții să facă pentru noi. Și nouă ne place să fim încurajați, să fim mângâiați; ne place să ne simțim bine în sufletul și în trupul nostru. Și Papa Francisc spune că făcând fapte de milostenie trupească și sufletească, noi facem vizibilă milostivirea lui Dumnezeu și dăm viață cuvintelor din Evanghelie: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv!” (Lc 6,36).
Vă îndemn să țineți minte câteva lucruri din ceea ce v-am spus astăzi: să știm să privim la oameni și să-i vedem așa cum Dumnezeu îi vede, cu înțelegere, cu iertare, cu iubire. Așa să privim oamenii! Și apoi să ridicăm privirea noastră spre Dumnezeu, în fiecare zi, și să-l percepem ca pe un Tată milostiv. Și să privim la Cristos în care găsim liniștea noastră, în care găsim locul nostru de refugiu, în care găsim mângâierea și speranța. Să nu uităm niciodată că suntem fii ai milostivirii, adică fii ai lui Dumnezeu!
ÎPS Ioan Robu
Arhiepiscop Mitropolit de București
București, 16 aprilie 2016
