Interviu cu ÎPS Aurel Percă
realizat de Cristina Grigore
Prezent în Capitală pentru o scurtă vizită, la jumătatea lunii decembrie 2019, Mons. Aurel Percă a acceptat invitaţia revistei arhidiecezane Actualitatea Creştină de a acorda un interviu. Dialogul cu noul arhiepiscop mitropolit de București este o incursiune biografică sinceră, deschisă, presărată cu umor, relatări inedite și gânduri, nu doar despre trecut, ci și despre prezent și viitor.
Excelență, am auzit „pe surse” că, în ziua în care Sfântul Scaun a anunțat numirea dumneavoastră ca arhiepiscop mitropolit de București, ați așteptat vestea în capelă, în rugăciune, înconjurat de angajații din Episcopie.
Este adevărat. Știam că pe 21 noiembrie, la ora 12 – ora Romei – avea să fie dată publicității numirea mea ca arhiepiscop mitropolit de București și era normal ca acest moment să fie făcut cunoscut tuturor celor din casă, în capelă. Era locul cel mai adaptat pentru a anunța și a face și o rugăciune, pentru că Dumnezeu m-a învrednicit cu o nouă misiune și, în același timp, să îndemn pe cei prezenți, care m-au cunoscut și cu care am colaborat foarte mulți ani, să mă însoțească pe mai departe cu rugăciunea lor.
Cu o săptămână înainte, ați venit la București, la Nunțiatură. Când v-a informat Nunțiul că Papa Francisc v-a numit arhiepiscop mitropolit de București, cum ați primit vestea? Ați fost tentat să spuneți „nu”?
Și aici momentul a fost marcat tot de rugăciune. Când Excelența Sa Nunțiul mi-a spus despre ce este vorba, am discutat puțin despre faptul că Sfântul Părinte vrea să-mi încredințeze o misiune mai înaltă decât cea avută la Iași – acolo am fost episcop auxiliar. După care mi-a spus: „Acum rămâi singur pentru a te ruga, după aceea scrii pe foaie decizia.” În rugăciune am luat și această decizie, am reflectat asupra a ceea ce Dumnezeu vrea de la mine. Mă gândeam la toate scenele pe care le avem întotdeauna în fața ochilor din viața Sfintei Fecioare Maria: și ea a primit un plan mare de la Domnul, dar a spus „da, iată, sunt slujitoarea Domnului”. Mi-am spus că trebuie să accept și eu această „provocare” din partea lui Dumnezeu.
În iunie ați sărbătorit 40 de ani de preoție. Cum s-a născut această vocație?
Lucrând în domeniu, mi-am dat seama că de cele mai multe ori vocația este darul lui Dumnezeu încă din fragedă copilărie. Pentru unii vine, poate, mai târziu, dar, în cazul meu, îmi amintesc că mi-am dorit să devin preot încă de mic copil. Nu știam ce înseamnă să fii preot decât doar din ce vedeam mergând la biserică, și, ca alți copii, încercam să imit acasă, cum puteam: să fiu un „preoțel”.
Deci vă jucați de-a preotul, acasă?
Era un fel de joacă, dar această idee a prins contur, și, pe măsură ce mai târziu am intrat în rândul ministranţilor, am fost mai aproape de preot şi de toate slujbele care se făceau, s-a întărit şi mai mult această dorinţă, pe care am cultivat-o mai departe, şi am ajuns şi la momentul sfinţirii preoţeşti, la 29 iunie 1979. De atunci au trecut 40 de ani, parcă fără să ştiu când a trecut timpul. Dar, de la prima licărire a vocaţiei şi până astăzi, a fost un continuu har. Şi cred că aşa este orice vocaţie la preoţie: dacă descoperi care îţi este vocaţia, te dedici şi trăieşti fără nici un regret toate momentele slujirii preoţeşti.
Bănuiesc că familia a avut un rol important în conturarea vocației dumneavoastră.
Sigur că familia este importantă și ajută la întărirea vocației. De obicei, părinții sunt mândri când află că un copil de-al lor merge la seminar sau că va fi un viitor preot. Părinții mei mă puneau, într-un fel, la încercare. Îmi spuneau: „Va fi greu. Uite în ce situație dificilă e preotul cutare. Vei rezista?!” Acest lucru însă m-a întărit și mai mult, pentru că eu am păstrat această dorință și am văzut, în aceste provocări ale părinților, intenția lor de a mă ajuta să iau decizia corectă. Am avut parte de părinți care din fragedă copilărie m-au educat, m-au susținut, s-au rugat foarte mult pentru mine și a dat Dumnezeu ca ambii părinți să mă vadă preot.
Și episcop, nu?
Din păcate, mama, la trei ani după ce am fost sfințit preot, în timp ce eram eu la studii, la Roma, a fost chemată la cele veșnice. Și nici tatăl meu nu m-a văzut episcop, deși a trecut din această viață la Domnul mai târziu, cu doi ani înainte de a fi eu numit. Din păcate, părinții nu au avut această fericire să mă vadă episcop.
V-au asistat din Cer.
Din Cer, cu siguranță. De acolo m-au însoțit cu rugăciunea.
Cum au primit părinții dumneavoastră vestea că vreți să deveniți preot? Erați copil unic? Mai aveți frați?
Mai am o soră, mai mică.
Deci erați singurul băiat.
Da.
Și ce au spus părinții? În general, băieții duc mai departe numele familiei.
Nu cred că era asta o preocupare deosebită, dar în gândurile tatălui meu poate că era o rezervă. Însă știu cu câtă bucurie m-a însoțit după aceea, când a venit să mă conducă la Seminarul din Iași, pentru că m-a ajutat cu bagajele. Deși am observat o preocupare când a venit vestea că am fost admis la seminar, cred că și această rezervă a lor era tot un fel de încercare pentru mine.
După ce ați fost sfințit preot, ați fost vicar la Bacău.
Atunci era singura parohie din Bacău, foarte mare, pentru tot orașul, cu o biserică destul de mică și preoți puțini: era părintele paroh, Ștefan Erdeș, de fericită amintire, care era și decan, și mai eram doi vicari. Într-o parohie cu aproximativ 25 de mii de catolici și o extindere destul de mare. Nu am stat mult, doar un an și jumătate, dar a fost o pastorație foarte intensă. La un asemenea număr de credincioși, cu o extindere atât de mare, numai doi preoți vicari care, de fapt, duceau tot greul pe teren, nu a fost ușor, dar a fost…
V-ați călit.
Da. A fost o perioadă în care am trăit din plin preoția. Imediat după sfințire, este frumos când intri în „ogor” așa, din plin, și simți ce înseamnă să lucrezi în via Domnului.
După aceea, PS Petru Gherghel v-a trimis la studii și ați ales să studiați, pentru început, teologie orientală. De ce această alegere? Sau nu ați ales dumneavoastră?
Alegerea a fost foarte curioasă, pentru că, având această posibilitate de a studia în străinătate, orientarea spre o anumită disciplină de studiu a fost în funcție de necesitățile Institutului Teologic de la Iași, de disciplinele care trebuiau acoperite. Înainte de plecare, toți profesorii de la Seminar îmi dădeau sugestii, cam ce aș putea studia, pentru a fi apoi de folos pentru acoperirea unor discipline teologice. Primii preoți care s-au întors de la studii aveau deja catedrele principale de teologie dogmatică, liturgică, morală, filosofie, și insistau să studiez Sfinții Părinți. Ajungând la Roma, am căutat să văd unde aș putea studia patrologia. Există un institut, Augustinianum, unde se studiază patrologia, dar eu ajungând mai târziu…
În noiembrie ați ajuns…
Da, pentru că așa era atunci, cu actele… Am ajuns prea târziu și, în plus, trebuia să dau și niște examene. Și atunci am mers la Institutul Oriental, pentru că Secția de dogmatică era foarte mult orientată după Sfinții Părinți.
Și apoi ați continuat cu Teologia morală.
Da. Eu am început să lucrez și la doctorat, tot la Institutul Oriental, unde era un renumit profesor, ajuns mai târziu cardinal, Tomáš Špidlík, S.J., cu care am făcut și licența și urma să fac și teza de doctorat. După circa un an de zile, când ÎPS Robu a fost chemat aici, la București, și a preluat conducerea Arhidiecezei, mi s-a comunicat: „Când vei veni acasă, va trebui să predai teologie morală.” Atunci am renunțat la proiectul de doctorat și m-am înscris la Academia Alfonsiana, unde este Facultate de Teologie Morală, și am ales o a doua licență în teologie morală.
Deci ați fost succesorul ÎPS Ioan și la Catedra de teologie morală, nu doar la Catedra de la București, ca arhiepiscop mitropolit.
Da. După ce am terminat Academia Alfonsiană, întorcându-mă la Iași, prima misiune a fost aceea de a preda teologia morală.
După aceea ați fost numit Cancellarius.
Preasfințitul Gherghel era atunci Ordinarius, pentru că nu era episcopie la Iași. Și m-a ales să fiu Cancellarius secretar. Desigur, nu aveam o Curie diecezană cum este aceasta [de București], dar îl însoțeam, îl ajutam la secretariat, așa cum putea să funcționeze Biserica locală ca un mic centru episcopal, deși nu era recunoscut de stat. În același timp, predam la Seminar.
Și ați fost și rectorul Institutului Teologic, chiar într-o perioadă de trecere a României de la dictatura lui Ceaușescu la democrație.
Cu câteva luni înainte de căderea regimului comunist am fost numit rector, la 1 august, așa încât, mai apoi, m-am gândit că, iată, în timp ce eram rector a căzut regimul comunist. Dar mă gândeam în mod fericit la acest lucru, deoarece această schimbare a regimului politic a însemnat și o schimbare pentru Biserica noastră Catolică, în țară, dar și la nivelul Diecezei de Iași, și implicit pentru Institutul Teologic. Până la acea dată, Institutul Teologic din Iași era așa-zisa „secție română” a Institutului Teologic din Alba Iulia. Rectorul propriu-zis era la Alba Iulia; inițial, eu am fost numit prorector. Așa încât, la căderea regimului, am început toate demersurile pentru recunoașterea drepturilor Institutului Teologic, cu rector propriu, recunoașterea diplomelor…
S-a deschis numărul celor admiși…
Da, pentru a nu mai exista acel numerus clausus pentru admiterea seminariștilor. În câțiva ani, au fost foarte multe lucruri de realizat și de schimbat la nivelul Seminarului. Acestea făceau parte, desigur, din planul de refacere a structurilor diecezane, ale Diecezei de Iași, pentru că la scurt timp după schimbarea regimului a urmat și numirea Preasfințitului Petru Gherghel ca episcop de Iași.
În 1994 ați fost numit vicar general al Diecezei de Iași.
La Seminar era, desigur, o misiune frumoasă, dar o misiune mai importantă era aceea de a activa mai departe la nivelul diecezei în calitate de vicar general. Și deși a trebuit să plec din seminar, nu am părăsit activitatea didactică, pentru că am continuat să predau și am predat până acum o săptămână la Institutul Teologic, pentru că era această dorință de a-i cunoaște pe seminariști și pe viitorii preoți. Am predat mai mult teologia morală, cu care am început; și am continuat mai departe, chiar dacă orele au fost reduse sau simplificate. Dar am ținut să am un contact permanent cu seminariștii.
Această activitate didactică este un beneficiu și pentru responsabilitatea pe care ați primit-o acum, pentru că îi cunoașteți pe mulți dintre preoții din Arhidieceză: v-au fost studenți.
Desigur. Și m-a bucurat mult faptul că îi cunosc pe toți preoții care s-au format la Seminarul din Iași: cei care mi-au fost studenţi şi cei cu care am fost coleg, promoțiile din `75, `83, `84.
În 1999, Papa Ioan Paul al II-lea v-a numit episcop auxiliar de Iași și pe 8 decembrie ați fost consacrat episcop. Ați împlinit 20 de ani de episcopat. Cum ați primit acea numire?
A fost un har, în primul rând pentru Dieceza de Iași, pentru că a fost pentru prima oară în istoria diecezei când se numea un episcop auxiliar. Știam de demersurile făcute de Preasfințitul Petru Gherghel de a avea un episcop auxiliar, întrucât s-au diversificat și s-au înmulțit activitățile pastorale care cereau prezența unui episcop. Și spun că a fost un har pentru că această numire a venit la scurt timp după ce Papa Sfântul Ioan Paul al II-lea a făcut vizita în România, la începutul lunii mai din 1999. După câteva luni, a venit această numire, ca o răsplată, parcă, pentru Dieceza de Iași, pentru Biserica din România. Probabil că Papa, venind în România, a văzut că este multă treabă și atunci s-a hotărât să mai dea un episcop. După aceea, am ales să fiu consacrat episcop la 8 decembrie. Consacrarea a avut loc la Iași…
În Catedrala nouă, care încă nu era gata…
Era încă în construcție – un profund sens simbolic: o catedrală în construcție, cu un episcop care era dat acolo pentru a lucra mai departe pe șantierul diecezei.
Ați ales ca moto: „Înrădăcinați și întemeiați în iubire”. Acest moto a fost primul la care v-ați gândit, sau ați mai avut și alte variante?
Mi-am dorit încă de la început să fie ceva despre iubire, caritate, și mi-am amintit de aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Paul din Scrisoarea către Efeseni, capitolul 3,17. Am recitit toată pericopa, am meditat asupra cuvintelor și a expresiilor care precedă acest moto, și în final am decis: aceasta este lozinca mea ca episcop, pe care am înscris-o în stema mea episcopală.
Trasează, într-un fel, și programul pastoral?
Nu redă în întregime un program pastoral, dar este întotdeauna nota predominantă a unei activități pastorale. „Înrădăcinați și întemeiați în iubire”… M-am gândit de multe ori că acest gând se îmbină foarte bine cu multe alte expresii. De exemplu, se completa foarte bine cu motoul Preasfințitului Petru Gherghel: „Ca toți să fie una… înrădăcinați și întemeiați în iubire”. Acum mă gândesc la ceea ce ne-a spus Papa Francisc când a fost în România: „Să mergem împreună… înrădăcinați și întemeiați în iubire.”
Ați ales ca stemă episcopală un scut împărțit în două: în partea de sus este simbolistica legată de Cristos, iar în partea de jos simbolistica este mariană. Ce rol are, pentru dumneavoastră, ca episcop, Sfânta Fecioară Maria? V-ați și născut într-o sărbătoare mariană, ați fost consacrat episcop într-o sărbătoare mariană…
Și numirea la București a venit tot într-o sărbătoare mariană.
Prezentarea Sfintei Fecioare Maria la Templu…
Da. Întotdeauna m-am considerat, ca să zic așa, privilegiat, pentru că m-am născut într-o sărbătoare deosebită a Preasfintei Fecioare Maria. Dar știu și că Maica Domnului este considerată de foarte mulți preoți, episcopi, ca o adevărată mamă. De aceea am ținut foarte mult ca în stema pe care am ales-o – atunci când am oferit datele pe care să le conțină – să figureze și acest simbol al Preacuratei Fecioare Maria, acea stea cu opt raze, pe un fundal marian. La vremea la care am ales stema, Dieceza de Iași adoptase un steag marian, cu acest fundal alb-albastru. Pe acest fond este și simbolul Preacuratei Fecioare Maria.
Și va rămâne și în stema dumneavoastră ca arhiepiscop mitropolit de București.
Desigur, și va rămâne și acel moto, care inspiră și va inspira toate acțiunile mele de păstor al Arhidiecezei de București. Sub ocrotirea Sfintei Fecioare Maria le voi face toate. Modelul este, desigur, Cristos, care este reprezentat pe stemă cu monograma, sus, pe fondul credinței și al iubirii – culoarea roșie. Și sper, cu toate acestea, că nu se supără Sfântul Iosif, patronul Catedralei. Dar, dacă va trebui să fac vreo modificare vreodată, cred că voi găsi un colțișor și pentru Sfântul Iosif.
Excelență, ați avut până acum o activitate preponderent pastorală, și vă așteaptă aici și o activitate diplomatică, pentru că veți reprezenta Biserica Catolică și în fața instituțiilor. Cum vedeți această situație nouă?
Este un aspect la care m-am gândit în momentul în care am acceptat să preiau conducerea Arhidiecezei, pentru că știam că aici, pe lângă activitatea pastorală, administrativă, este și această activitate la nivel de reprezentare a Bisericii Catolice și că va fi nevoie de prezența arhiepiscopului la multe momente oficiale, la nivel de stat, la nivel diplomatic, la nivel chiar academic, religios, dar cred că toate se pot face…
Aveți și un ajutor, un episcop auxiliar…
Desigur. Este Preasfințitul Cornel Damian, care are deja experiență în acest sens. Dar cred că cu timpul mă voi obișnui și cu această activitate specifică unui arhiepiscop de București. Știu că de foarte multe ori prezența aceasta este foarte importantă pentru a face cunoscută Biserica Catolică, pentru a lărgi puțin sfera Bisericii și în domeniul social, intelectual, academic, chiar și cunoașterea aceasta care trebuie să existe la nivelul statului. De aceea am acceptat această misiune cu speranța că totul va fi spre binele Bisericii Catolice din România.
Ca nou arhiepiscop mitropolit de București veți deschide Săptămâna de rugăciune, în Catedrală, în luna ianuarie. Cu ce gând?
Dimensiunea ecumenică este una dintre preocupările unui episcop. Este important să dăm curs acestei rugăciuni a lui Isus – „Ca toți să fie una”. Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creștinilor, din ianuarie, mă va pune cu siguranță într-o situație mai nouă, spre deosebire de cea de la Iași, unde am avut celebrări de această natură, dar mai mult între catolici și ortodocși: aici vor fi și alte confesiuni. Și cred că și acest aspect va întregi acest spectru al ecumenismului care cere o angajare deosebită, de apropiere față de fiecare confesiune. Iar faptul că la Bucureşti se începe la Catedrala romano-catolică sper să fie un ton bun pentru a putea oferi din nou celorlalte culte posibilitatea de a vedea că noi ne rugăm mai departe și că dorim să ne apropiem și să realizăm această unitate voită de Cristos.
Aveți un mesaj pentru cei din Arhidieceză, la început de slujire arhiepiscopală?
În momentul în care am fost numit arhiepiscop, primul gând a fost să fac o rugăciune pentru viitorii credincioși pe care va trebui să-i păstoresc în mod direct, pentru toți preoții. Și, de atunci, de la 21 noiembrie, în fiecare zi am căutat ca prin rugăciune să mă apropii de toți. Poate că la început era o oarecare distanță, dar pe măsură ce timpul trece simt că parcă toți intră în inima mea și crește dorința de a fi aproape de credincioși. De aceea, gândul meu este de prețuire și încurajare pentru tot ceea ce trebuie să facem împreună. Și m-am gândit și la motoul propus de Sfântul Părinte Papa Francisc: „Să mergem împreună!” Să mergem împreună – preoți, credincioși, călugări, toți oamenii de bunăvoință – pentru a împlini voința lui Dumnezeu. Și, în acest sens, îndemn toți credincioșii din Arhidieceză să se asocieze acestui program: să mergem împreună, înrădăcinați și întemeiați în iubire.
Quiz
La finalul interviului, i-am propus ÎPS Aurel un Quiz din zece puncte:
Dacă m-aș întâlni în acest moment cu Papa Francisc i-aș spune…
… recunoștința mea pentru faptul că m-a numit Arhiepiscop de București.
Vladimir Ghika sau Anton Durcovici?
Amândoi. Pentru că amândoi sunt „bucureșteni”, dar amândoi au avut legături cu Moldova. Vladimir Ghika avea un conac lângă Roman și venea la biserica din Săbăoani și celebra în satul meu, pentru că, fiind conacul într-un sat ortodox, Săbăoani era satul cel mai apropiat cu biserică parohială, și atunci trecea râul Moldova și celebra la noi în biserică.
Dacă n-aș fi episcop aș putea fi…
… tot episcop sau cel puțin preot.
Sfânta Fecioară Maria este pentru mine…
… mama preotului, mama episcopului.
Cartea tipărită a Liturgiei Orelor sau aplicația iBreviary?
Prefer cartea tipărită.
Nu-mi place deloc…
… să stau în mijlocul unor oameni care nu au simțul realității.
În schimb îmi place…
… să fiu apropiat de oameni, prin prisma vocației pe care o am.
Cea mai frumoasă amintire din copilărie este…
… momentul când am fost acceptat ca ministrant. Aveam 11 ani.
Culcat târziu sau trezit devreme?
Culcat târziu și trezit relativ devreme.
Ce vă relaxează: o lectură, un film, o piesă de teatru, o plimbare sau altceva?
Mă relaxează muzica. Ascult muzică clasică.
Actualitatea creştină, nr. 1/2020 – număr special, Anul XXXI, p. 7-11.
