La început de an vă propun câteva gânduri despre sepranţă. Toate urările de bine, de sănătate, de „La mulţi ani” rostite cu ocazia Sfântului Crăciun şi a trecerii în noul an sunt oglindirea speranţei.
Desigur, speranţa este în strânsă legătură cu credinţa şi iubirea. Credinţa ne învaţă să primim iubirea lui Dumnezeu, iubirea ne învaţă să ne dăruim aproapelui, iar speranţa… Ce ne învaţă speranţa? Înainte de toate, ca dar al Duhului Sfânt, speranţa are menirea de a ne îndrepta privirea dincolo de frontierele vieţii trecătoare şi de a ne pune în faţa veşniciei. Fără speranţă, credinţa şi iubirea ar muri, s-ar nărui sub loviturile şi în încercările vieţii.
În familii, generațiile se succedă, copiii cresc, părinții îmbătrânesc. Ferice de acele familii care ştiu să-i susţină pe vârstinci până la întâlnirea definitivă cu Isus în pace și speranță. Trăirea unor astfel de clipe de către copii este ca o comoară adunată în suflet, care îi întăreşte în speranță și, prin urmare, în credință și iubire. Tot mai mult, în ultima vreme, părinţii optează să nu-i ducă pe copii la înmormântarea bunicilor sau a altor rude. După umila mea părere, îi lipsesc de o experienţă elementară importantă.
Într-o lume care-şi apleacă tot mai mult privirea spre cele pământeşti, soţii creştini au o vocaţie cu adevărat profetică. O modalitate concretă de exprimare a speranţei este transmiterea vieţii, naşterea de prunci. Grăitor este că Dumnezeu Creatorul a înzestrat omul cu puterea de a procrea, adică de a duce înainte (pro) creaţia.
O mărturie cutremurătoare ne-a lăsat-o Chiara Corbella, o tânăra mamă bolnavă în fază terminală, care puţin înainte de moarte îi lăsa lui Francisc, pruncul abia născut, acest îndemn la speranţă: Ne-am născut și nu vom mai muri niciodată. Scopul vieții noastre este să iubim și să fim mereu gata să învățăm să-i iubim pe ceilalți așa cum numai Dumnezeu o poate face. […] Orice ai înfăptui are sens doar în raport cu viața veșnică. Când iubeşti cu adevărat îți dai seama că nimic nu-ți aparține, deoarece totul este un dar. […] Ne-am căsătorit fără nimic, dar punându-l mereu pe Dumnezeu pe primul loc și crezând în dragostea care ne-a îndemnat să facem acest pas mare. Nu am fost niciodată dezamăgiți. […] Știm că tu eşti special și că ai o misiune mare, Domnul te-a dorit dintotdeauna și îţi va arăta calea de urmat dacă îi vei deschide inima… Crede-mă Francisc, merită!
Aşa că speranța îi dă vigoare credinţei, o ajută să treacă peste obstacole, îi dă tărie iubirii, o ajută să se ridice din căderi, tocmai pentru că tinde dincolo de viața pământească şi de moarte.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 1/2024, Anul XXXV, p. 22.
