Să cântăm cu Fecioara Maria Magnificat-ul speranței
În fiecare an, pe 11 februarie, Biserica celebrează aparițiile Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes (Franța) care, în 1858, i s-a arătat unei fetițe de 14 ani, Bernadeta Soubirous. Tot în această zi, din inițiativa Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, începând din anul 1993, se celebrează și Ziua Mondială a Bolnavului pentru că, așa cum spunea Sfântul Părinte, „comunitatea creștină a îndreptat o atenție aparte spre cei bolnavi și lumea suferinței, în multiplele sale manifestări. […] Boala, care în experiența cotidiană este percepută ca o frustrare a forței vitale naturale, să devină pentru credincioși o chemare de a citi noua situație dificilă în optica proprie credinței” (Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru I-a Zi Mondială a Bolnavului).
Anul acesta este a 25-a Zi Mondială a Bolnavului. Este o aniversare care ne oferă ocazia de a reflecta asupra misterului suferinței și, mai ales, de a sensibiliza comunitățile creștine și societatea civilă față de cei aflați în suferință. Dacă fiecare om este fratele nostru, cu atât mai mult cel aflat în suferință are nevoie de îngrijire și trebuie să fie în centrul atenției noastre, pentru ca niciunul dintre cei bolnavi să nu se simtă singur și marginalizat.
De fapt, „măsura umanității se determină în mod esențial în raport cu suferința și cu cel suferind. Acest lucru este valabil pentru fiecare om, ca și pentru societate. O societate care nu reușește să-i accepte pe cei suferinzi și nu este capabilă să contribuie, prin compătimire, să facă în așa fel încât suferința să fie împărtășită și purtată și în interior, este o societate crudă și inumană” (Benedict al XVI-lea, Spe salvi, nr. 38).
Spunea Sfântul Bernard (1090-1153): „Dumnezeu nu poate suferi; dar poate compătimi”. Și, citând acest gând al călugărului francez, Papa Benedict al XVI-lea adăuga: „Omul are pentru Dumnezeu o valoare așa de mare încât El însuși s-a făcut om pentru a putea com-pătimi împreună cu omul, în mod foarte real, în carne și sânge, așa cum ne este demonstrat în relatarea Pătimirii lui Isus. De aici în orice suferință umană a intrat unul care împărtășește suferința și suportarea, de aici se răspândește în orice suferință con-solatio, consolarea iubirii părtașe a lui Dumnezeu și astfel apare steaua speranței” (Spe salvi, nr. 39).
A XXV-a Zi Mondială a Bolnavului se celebrează anul acesta în mod extraordinar la Lourdes, așa cum a fost și Prima Zi, în 1993. La Lourdes – locul aparițiilor Sfintei Fecioare Maria -, de-a lungul anilor, multe, foarte multe persoane aflate în suferință au găsit mângâiere și alinare, atât pentru trup cât și pentru suflet, prin mijlocirea Aceleia pe care noi, creștinii, o invocăm ca „Tămăduitoare a bolnavilor”, „Ajutor al creștinilor”, „Mângâietoare a celor mâhniți”.
Tema mesajului pe care Papa Francisc l-a adresat cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului, din acest an – „Uimire pentru ceea ce face Dumnezeu: Mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic…” (Lc 1,49) -, este o încurajare, adresată bolnavilor și celor care lucrează în domeniul sanitar, de a privi cu încredere la Sfânta Fecioară Maria, „garanta duioșiei lui Dumnezeu față de fiecare ființă umană și model al abandonării la voința Sa”, și de a găsi mereu în credința, alimentată de Cuvânt și de Sacramente, forța pentru a-l iubi pe Dumnezeu și pe aproapele chiar și în caz de boală.
Încă de la început, Evanghelia ne-o arată pe Sfânta Fecioară Maria ca cea care îi prezintă lui Isus problemele oamenilor (v. episodul de la Nunta din Cana Galileii), iar oamenilor le indică drumul către Isus. „Maria se întrepune între Fiul său și oameni în realitatea lipsurilor, nevoilor și suferințelor lor. Se așează «la mijloc», adică joacă rolul de mijlocitoare, nu ca o străină, ci în calitatea ei de Mamă, conștientă că în această calitate ea poate – ba chiar «are dreptul» – să aducă în fața Fiului său nevoile oamenilor. Mijlocirea ei are, așadar, caracter de intervenție: Maria «intervine» pentru oameni. […] La Cana, Maria își arată credința în Isus: credința ei provoacă primul «semn» al lui Isus și contribuie la trezirea credinței ucenicilor” (Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, nr. 21).
După aproape 160 de ani de ani de la aparițiile Sfintei Fecioare Maria în orașul de la poalele munților Pirinei, Lourdes a devenit, am putea spune, un loc privilegiat al mijlocirii Maicii Domnului pentru oameni. Și este, totodată, unul dintre puținele locuri din lume unde sunt „expuse” persoane bolnave și aflate în suferință pe care, uneori, avem tendința să le „ascundem”: nu vrem să le vedem pentru că ele ne arată slăbiciunea și fragilitatea umană. Și în jurul nostru este atâta suferință și neputință omenească. Să nu ne închidem inima și ochii în fața lor, ci să privim aceste persoane ca pe fii preaiubiți ai lui Dumnezeu și, întăriți de credință, să spunem și noi cu Apostolul Neamurilor: „Binecuvântat este Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în orice necaz al nostru ca să putem și noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice necaz cu mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu” (2Cor 1,3-4).
„Mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic…” (Lc 1,49), îi spune Sfânta Fecioară Maria verișoarei ei, Elisabeta. Cuvintele ei le rostește Biserica zilnic, la Liturgia Orelor, în cântarea Magnificat. Aceleași cuvinte ni le reamintește, în acest an, Papa Francisc, prin mesajul pentru Ziua Mondială a Bolnavului. Par cuvinte greu de rostit pentru cei aflaţi în suferinţă, pentru apropiaţii lor şi pentru cei care îi îngrijesc. Însă în lumina credinței – și numai în ea -, ele pot fi nu doar înțelese, ci vor izvorî spontan din inimi și de pe buze. „Magnificat – explica Papa Francisc într-o predică din 15 august 2013 – este cântul speranței, este cântarea Poporului lui Dumnezeu pe drumul istoriei… Biserica o cântă în orice parte a lumii. Iar această cântare este deosebit de profundă acolo unde Trupul lui Cristos suferă orice pătimire. Acolo unde Crucea, pentru noi creștinii, este mereu speranță. Dacă nu există speranță, nu suntem creștini. De aceea, îmi place să spun: nu lăsați să vi se fure speranța. Să nu lăsăm să ni se fure speranța, pentru că această forță este un har, un dar de la Dumnezeu, care ne poartă înainte cu ochii ridicați la Cer. Iar Maria este mereu acolo, aproape de aceste comunități, de acești frați ai noștri, călătorește cu ei, suferă cu ei și cântă cu ei Magnificat-ul speranței”.
PS Cornel Damian
Episcop auxiliar de București
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 02/2017, Anul XXVIII, pag. 3-4.