„Copiii cunosc bucuriile noastre, tristețile și preocupările noastre. […] își dau seama de tot și, dat fiind că sunt foarte, foarte intuitivi, trag concluziile lor și învățăturile lor. […] De aceea, unul dintre primele lucruri pe care vi l-aș spune este: aveți grijă de ei, aveți grijă de inima lor, de bucuria lor, de speranța lor.”
- Papa Francisc, Milano, 25 martie 2017
Relația părinte-copil este crucială și ar trebui să fie una sănătoasă, pozitivă, care să-i ofere celui mic acel sentiment puternic al siguranței, al stabilității. Comunicarea este fundamentul încrederii și al sincerității. În multe cazuri însă, comportamentul părinților este fie influențat de propria experiență de viață (din copilărie), fie aceștia ajung, din diferite motive, să petreacă din ce în ce mai puțin timp cu propriii copii, vorbindu-le și ascultându-i din ce în ce mai puțin.
Un nou an școlar reprezintă o provocare atât pentru părinți, cât și pentru copii. Firesc ar fi ca pe părinți să-i preocupe nu doar evoluția școlară a copilului, ci și ce simte copilul, cum își exprimă și gestionează emoțiile mai puțin plăcute, cum se adaptează unei noi realități, cum face față anumitor situații și cum poate reuși să le depășească.
În relaționarea cu cei mici, sunt trei detalii de care noi, adulții, nu ar trebui să uităm nicio clipă: 1. Copiii au și ei emoțiile și trăirile lor și traversează și ei perioade delicate, stresante, dificile; 2. Copiii preiau din emoțiile și atitudinile adulților din jur, pe care ei îi percep ca pe niște modele; 3. Copiii își modifică relativ repede stările în funcție de ce mesaje primesc de la cei în care au încredere. Un alt detaliu esențial este că încrederea poate fi construită și cultivată, iar comunicarea se învață.
Este extrem de important să le oferim mereu celor mici ocazia să se simtă ascultați, cu atât mai mult atunci când au anumite griji și temeri, când se simt frustrați, triști, dezamăgiți. Este necesar ca părinții să fie interesați de trăirile pe care copiii le au, să le valideze și să fie disponibili să le răspundă la întrebări, fiindcă doar așa le pot oferi tot acel sprijin emoțional de care au atâta nevoie și care contribuie la creșterea încrederii în sine. Discuțiile din inimă, care le permit copiilor și părinților să-și exprime deschis bucuriile, supărările și așteptările, sunt cele care într-adevăr ajută.
Un copil care atunci când plânge este ignorat sau luat în râs sau căruia i se spune cu asprime „N-ai niciun motiv de plâns!” se va simți respins. La fel, un copil căruia i se spune doar „Fii cuminte!”, „Fă-ți lecțiile!” nu va simți că părintele este deschis și apropiat față de el. A-i întreba aproape mecanic pe copii zi de zi „Ce-ai făcut la școală?” și nimic altceva nu va duce la un dialog constant și sincer. Evident că răspunsul lor va fi unul sec: „Bine” și nu vor povesti neapărat tot ceea ce au pe suflet fără a fi încurajați să o facă.
Relația părinte-copil devine una solidă atunci când intenția de apropiere, de conexiune primează, iar atașamentul și încrederea nu sunt lezate prin negativitate și blamare!
Monica Râpeanu
Actualitatea creştină, nr. 10/2024, Anul XXXV, p. 16.
