Şi, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, a dat-o discipolilor şi le-a spus: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu!” Apoi, luând potirul şi mulţumind, le-a dat lor, spunând: „Beţi din acesta toţi, căci acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor!” (Mt 26, 26-29 şi 1Cor 11, 23-25)
Prin rugăciune euharistică sau anaforă (ana-phero = a înălţa, a oferi înspre înalt, cer) se înţelege momentul culminant al Sfintei Liturghii, care începe de la dialogul introductiv „Domnul să fie cu voi… Sus inimile… Să-i mulţumim Domnului Dumnezeului nostru”, cuprinde prefaţa, imnul „Sfânt”, consacrarea şi se termină cu doxologia finală „Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos”.
Nucleul cel mai intim, care îmbracă cuvintele consacrării, constituie punctul culminant în toate tradiţiile liturgice creştine. După cum observa A. Baumstark, în trăirea şi celebrarea poruncii Mântuitorului „Faceţi aceasta în amintirea mea” putem găsi unitatea tuturor tradiţiilor liturgice. Chiar dacă fiecare tradiţie creştină (atât din familiile orientale cât şi occidentale) a cunoscut propriul său drum de dezvoltare în ceea ce priveşte cultul, când vine vorba despre rugăciunea euharistică, diferenţele se topesc. Rugăciunile euharistice au structuri izbitor de similare. Biserica bizantină, ortodoxă, are 3 mari anafore: a Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigore Dialogul. Să observăm asemănările cu rugăciunile noastre euharistice.
Anafora Sfântului Ioan Gură de Aur
Preotul: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi.
Strana: Şi cu duhul tău.
Pr: Sus să avem inimile!
S: Avem către Domnul.
Pr: Să mulţumim Domnului!
S: Cu vrednicie şi dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Prefaţa: Cu vrednicie şi cu dreptate este a-ţi cânta ţie…
Relatarea instituirii Euharistiei și Consacrarea: „Luaţi şi mâncaţi…, luaţi şi beţi…”
Anamneza: Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare….
Epicleza (după consacrare ca în liturgia siriacă): Trimite pe Duhul tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri… Şi fă, adică, pâinea acesta Cinstitul Trup al Hristosului Tău, iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstitul Sânge al Hristosului Tău.
Rugăciunile de mijlocire: pentru morţi, pentru sfinţi, pentru Fecioara Maria, pentru ierarhi, pentru Biserica întreagă…
Doxologia finală: Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a cânta de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Canonul II roman
Preotul: Domnul să fie cu voi!
Toţi: Şi cu duhul tău.
Pr: Sus inimile!
T: Le avem la Domnul.
Pr: Să-i mulţumim Domnului Dumnezeului nostru
T: Vrednic şi drept este.
Prefaţa: Cu adevărat, vrednic şi drept de cuviinţă şi mântuitor lucru este…
Imnul „Sfânt”
Epicleza: Te rugăm, aşadar, sfinţeşte darurile acestea cu roua Duhului tău, ca ele să devină pentru noi Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos
Relatarea instituirii Euharistiei și Consacrarea: „Luaţi şi mâncaţi…, luaţi şi beţi…”
Anamneza: Celebrând aşadar, moartea şi învierea Fiului tău…
Rugăciunile de mijlocire: pentru biserică, pentru Papa, pentru episcopi, pentru răposaţi, Fecioara Maria, sfinţi…
Doxologia finală: Prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos, ţie, Dumnezeule atotputernic, în unire cu Duhul Sfânt, toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor.
Vedem aşadar cât de asemănătoare sunt rugăciunile euharistice. Aceasta ne spune că Biserica s-a îngrijit dintotdeauna să respecte cu cea mai mare stricteţe tezaurul cel mai preţios lăsat nouă de Isus cu limbă de moarte la Cina cea de taină: Sfânta Euharistie.
În tradiţia romană, până în anul 1970, am avut o singura anaforă: Canonul Roman sau Rugăciunea euharistică I. Astăzi, după Conciliul Vatican II, Biserica Catolică are nu mai puțin de 13 anafore: Rugăciunile euharistice I (canonul roman, cel mai vechi şi cel mai lung), II (preferata preoţilor), III, IV, 2 pentru reconciliere (compuse în 1975 cu ocazia Anului Sfânt al Reconcilierii), 4 pentru diferite necesităţi (compuse în 1972 şi numite rugăciunile „elveţiene” întrucât au apărut în urma Sinodului episcopilor din Elveţia) şi 3 Rugăciuni euharistice pentru Liturghiile cu copii, care nu se găsesc în Liturghier, ci în Supliment şi care se pot spune cu ocazia Primei Sfinte Împărtăşanii, la deschiderea anului şcolar sau catehetic.
1) Canonul Roman
Este cea mai veche rugăciune euharistică şi singura anaforă a Bisericii Catolice timp de 1.600 de ani. Stabilirea exactă a originii acestei rugăciuni euharistice dă şi astăzi bătăi de cap experţilor, ţinând cont că este traducerea latină a traducerii greceşti a unui nucleu siriac, la care s-au adăugat diferite părţi în secolele III-VII, când s-a statornicit în cea mai mare parte ca în forma actuală în Sacramentarul gregorian.
Se prezintă ca o mare rugăciune de mijlocire, în centrul căreia străluceşte tema oferirii de bunăvoie şi a sacrificiului lui Cristos. Chiar dacă datorită adăugirilor structura sa pare dezorganizată, are o frumuseţe şi un mesaj aparte: întreaga Biserică oferă Tatălui sacrificiul lui Cristos, într-o atmosferă de exultanţă.
2) Canonul II
Coetus X, care se ocupa cu reforma liturgică, dorea modificarea Canonului Roman, ca să corespundă mai bine cerinţelor moderne. Papa Paul al VI-lea nu concepea alterarea Canonului Roman, aşa că a dorit alte 2 sau 3 rugăciuni euharistice ex novo, mai adaptate timpului modern. Şi aşa au rezultat Rugăciunile II, III şi IV.
Canonul II este o reelaborare a uneia dintre cele mai vechi rugăciuni euharistice, pe care o găsim în capitolul IV al Traditio Apostolica, scriere atribuită lui Hippolit Romanul (secolul al III-lea). Originalul a fost modificat pentru a-l adapta la structura noilor rugăciuni romane: i-a fost adăugat „Sanctus”, un „post Sanctus”, pentru a face trecerea la epicleză, şi mijlocirile, deoarece acestea lipseau în textul original. În acelaşi timp, au fost scoase unele expresii care ar fi zgâriat urechile credinciosului modern.
Este cea mai scurtă dintre anafore. Dar sunt sigur că nu din acest motiv este şi cea mai folosită.
3) Canonul III
Este prima creaţie cu adevărat ex novo a unuia dintre cei mai buni liturgişti, Dom Cipriano Vagaggini. Se vrea o completare a unor lacune ale Canonului Roman. Străluceşte de o bogăţie biblică şi patristică inegalabilă şi, pe lângă dezvoltarea temelor centrale: cristologică, a creaţiei, a mulţumirii (ultimele două, de inspiraţie orientală şi galicană), urmăreşte o accentuare mult mai explicită a rolului Duhului Sfânt. Din punct de vedere stilistic, este cea mai apropiată de Canonul Roman. A fost preferata Papei Paul al VI-lea.
4) Canonul IV
Se vrea o rugăciune euharistică ecumenică. Este inspirată din anaforele orientale: a lui Vasile cel Mare, a Sfântului Marcu şi a lui Iacob cel Mic. Temele centrale sunt: bunăvoinţa lui Dumnezeu, care în marea sa milostivire l-a trimis pe Cristos în lume pentru omul păcătos, creaţia, lauda, istoria mântuirii. Marcată de un puternic caracter trinitar, anafora dă senzaţia unei laude cosmice şi se termină cu viziunea creaţiei eliberate de coruptibilitate şi restaurate în ceruri. Datorită caracterului cursiv al întregii anafore, este prima care nu poate fi folosită cu o altă prefaţă decât cea pusă la dispoziţie.
Pr. Gabriel Anghel
Actualitatea creştină, nr. 8/2021, anul XXXII, p. 8-9.
