Peste puține zile se va încheia Anul Jubiliar al Milostivirii, un timp de har, o perioadă în care, cu mai mult elan, am fost chemați să contemplăm chipul lui Dumnezeu, „al cărui nume este Milostivire”, și, în același timp, prin trăirea noastră creștină de fiecare zi, să învățăm să fim „milostivi precum Tatăl”.
Așa cum spunea Papa Francisc, Anul Milostivirii nu este „un timp pentru distracție, ci, dimpotrivă, pentru a rămâne vigilenți și pentru a retrezi în noi capacitatea de a privi la ceea ce este esențial”. Este o perioadă în care Biserica, și deci fiecare dintre noi, am fost chemaţi să redescoperim „sensul și misiunea” pe care Domnul ne-a încredințat-o în ziua de Paști, ziua Învierii Sale: „de a fi semn și instrument al milostivirii Tatălui”.
În ajunul încheierii Anului Milostivirii, aș vrea să reflectăm împreună asupra rugăciunii ca faptă de milostivire, ca act de iubire ˗ în mod special rugăciunea pentru cei vii și pentru cei morți ˗, pentru că și rugăciunea este un act de iubire care poate fi așezată pe același plan cu alte fapte de milostivire.
A-l ruga pe Dumnezeu pentru cei vii și pentru cei morți închide șirul faptelor de milostivire sufletească și este, de fapt, o sinteză a celorlalte. „Rugăciunea ˗ ne învață Catehismul Bisericii Catolice ˗, fie că o știm, fie că nu, este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu și a noastră. Lui Dumnezeu îi este sete să ne fie nouă sete de El” (nr. 2560).
De fapt, rugăciunea creștină este o relație de legământ între Dumnezeu și om în Cristos. Ea este lucrare a lui Dumnezeu și a omului; izvorăște din Duhul Sfânt și din noi, îndreptându-se cu totul către Tatăl (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2564), devenind astfel fundament, bază a tuturor faptelor de milostivire.
A ne ruga unii pentru alții ne amintește de o altă realitate a credinței noastre: comuniunea sfinților, realitate pe care o mărturisim în Crez și pe care o celebrăm an de an în sărbătoarea Tuturor Sfinților, sărbătoare care ne amintește că Paradisul nu este separat de noi, că este o legătură între noi care suntem încă pe drum și cei care trăiesc în Împărăția lui Dumnezeu.
Maica Tereza de Calcutta, care recent a fost declarată sfântă, a fost întrebată, la un moment dat, de un jurnalist: „Dumneavoastră câte ore vă rugați pe zi?” Răspunsul Maicii Tereza l-a uimit pe jurnalist: „Fără Dumnezeu suntem prea săraci pentru a-i putea ajuta pe săraci. Fără rugăciune este greu să reziști într-o slujire adevărată a săracilor”. Şi apoi a adăugat: „Amintește-ți că eu sunt doar o sărmană femeie care se roagă. Rugându-mă, Dumnezeu pune iubirea Sa în inima mea și astfel pot să-i iubesc pe cei săraci”.
Poate nu ne-am gândit prea des că rugându-ne, ne deschidem inima iubirii lui Dumnezeu care ne pătrunde. Spunea un teolog luteran, Dietrich Bonhoeffer: „Nu pot judeca sau urî pe un frate pentru care mă rog, cu toată dificultatea pe care o am de a accepta modul său de a fi sau de a acționa… Chipul său, care poate îmi era străin ori chiar insuportabil, în rugăciune se transformă în chipul fratelui pentru care Cristos a murit, în chipul păcătosului iertat… Rugăciunea de mijlocire înseamnă a-i recunoaște fratelui același drept care ne-a fost acordat și nouă, adică de a sta înaintea lui Cristos și a avea parte de milostivirea Sa”.
Rugăciunea de mijlocire se naște din această convingere că există o legătură între noi; nu-i pot cere Domnului ceva doar pentru mine, pentru că noi facem parte din Trupul mistic, și, ca atare, ceea ce îi cer lui Dumnezeu pentru mine, El le dăruiește tuturor. Astfel, această rugăciune creează comuniunea și unitatea. Când ne rugăm unii pentru alții, ne simțim în comuniune. „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”, spunem în rugăciunea Tatăl nostru.
Pentru noi creștinii, cea mai puternică rugăciune, care realizează comuniunea și unitatea cea mai profundă dintre noi este Sfânta Liturghie. Este momentul cel mai profund al rugăciunii noastre pentru ceilalți: nu se bazează pe faptele noastre, ci este Cristos cel care mijlocește pentru noi. La Sfânta Liturghie sunt două momente în care rugăciunea de mijlocire este mai explicită: rugăciunea credincioșilor și Canonul sau Rugăciunea euharistică. La aceasta din urmă preotul invocă mijlocirea lui Cristos, prezent sub speciile euharistice, pentru ca cei vii să fie un singur trup și un singur spirit, iar pentru cei răposați preotul se roagă: „Adu-ți aminte, Doamne, și de frații noștri răposați care au mers înaintea noastră cu semnul credinței și dorm somnul păcii”.
Atunci când se celebrează sau îi cerem preotului să celebreze Sfânta Liturghie pentru vii sau pentru morți, se împlinește o faptă de milostivire, o faptă de caritate. Noi ne rugăm pentru cei morți pentru că suntem uniți cu ei în mod tainic, dar real. În Frații Karamazov, de Dostoievski, este un pasaj foarte frumos, referitor la rugăciunea pentru cei răposați: „Doamne, ai milă de toți cei care astăzi s-au prezentat înaintea Ta, pentru că în fiecare oră, în fiecare clipă, mii de oameni părăsesc viața lor de pe acest pământ și se prezintă în fața Domnului”.
Când ne rugăm pentru cineva care se prezintă în fața lui Dumnezeu, chiar dacă nu cunoaștem acea persoană, în acel moment, sufletul său poate beneficia de rugăciunea noastră, care este un act de iubire. Este un adevărat act de milostivire să te rogi pentru răposații de care nimeni nu-și mai aduce aminte.
Pe de altă parte, e adevărat că, tocmai în virtutea comuniunii sfinților, noi nu murim singuri. Spunem și în rugăciunea Bucură-te, Marie: „Roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre”. A nu lăsa ca cineva să moară singur este parte din această faptă de milostivire, aceea de a ne ruga pentru cei vii și pentru cei răposați. Deci, să ne străduim ca, prin rugăciunea noastră, nimeni să nu moară singur!
Iar pentru a împlini această faptă de milostivire, nu trebuie să mergem într-un loc anume sau să așteptăm un timp anume, nici să facem un efort extraordinar. O putem săvârși chiar acum, rostind împreună, de exemplu, invocația din Rozariul Divinei Îndurări: Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, ai milă de noi și de întreaga lume!
PS Cornel Damian
Episcop auxiliar de București
Rugăciunea pentru vii și morți. Cea mai simplă faptă de milostivire, de PS Cornel Damian, Episcop auxiliar de București, în „Actualitatea creștină”, nr. 11/2016, Anul XXVII, pag. 3-4.