Trebuie să spun că nu mi se pare deloc inspirată formula aleasă pentru marcarea Centenarului Marii Uniri, acel „România 100”. Printre atâtea derute identitare care marchează spaţiul public românesc, nu ne mai lipsea decât ca unii dintre noi să rămână cu impresia că România sărbătoreşte 100 de ani de existenţă. Sărbătorim, ce e drept, 100 de ani de la Marea Unire, dar această reunire într-un singur stat a provinciilor istorice cu majoritate românească a fost rezultatul unei moşteniri istorice şi culturale comune, al unei limbi miraculos de unitare şi al unei voinţe naţionale liber exprimate.
Oricât le-ar plăcea unora să se alinte cu „tinereţea” celor 100 de ani, adevărul e că românii sunt una dintre naţiunile „bătrâne” ale Europei. Se vorbeşte uneori despre o Românie tânără, apărută pe harta Europei abia la 1859. Dar se uită că Italia, în forma ei aproximativ actuală, apare la 1861, deci doi ani după Unirea Principatelor române! Or, dacă nici italienii nu sunt „bătrâni” pe acest bătrân continent, chiar nu ştiu cine mai e. Aşadar, privind lucrurile doar din unghiul îngust al statalităţii moderne, România are totuşi 159 de ani, cu doi ani mai mult decât Italia. Dacă facem însă legătura logică şi legitimă cu Ţara Românească, România are 688 de ani. Iar românii, prin rădăcinile lor, au nişte milenii de prezenţă pe teritoriul României. Fără să cădem în păcatul protocronismului, nici complexele de inferioritate nu sunt mai folositoare atunci când ne judecăm propriul trecut.
E bine să ne amintim de cei care au făcut România Mare şi să încercăm să le înţelegem acţiunile. Cum de au reuşit să aşeze interesul unei colectivităţi deasupra intereselor, conflictelor şi orgoliilor personale? Cum de discursul lor naţional nu suna fals? Cum de au reuşit să pună în acord vorbele lor cu faptele? Aş identifica trei factori esenţiali care au făcut posibilă Marea Unire, dincolo de contextul politic şi de bătăliile purtate. Pentru că România Mare s-a făcut curajos, cu arma în mână, şi prin abile negocieri diplomatice, dar mai întâi s-a făcut în minţi şi în suflete.
Un factor esenţial a fost credinţa în Dumnezeu, de la episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea, la ostaşii care se rugau în tranşee. Sentimentul naţional al românilor transilvăneni a prins aripi în special datorită Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, prin educaţie, interesul pentru istorie şi respectul faţă de limba română. Apoi, românii de la 1918 au avut modele legitime pe care le-au urmat, iar aceste modele aparţineau, în marea lor majoritate, aristocraţiei. Fără să diminuăm în vreun fel însemnătatea uriaşelor sacrificii ale oamenilor obişnuiţi, aceste sacrificii au căpătat sens doar pentru că oamenii au avut către cine să privească, spre cine să aspire, de la cine să asculte cuvântul cel bun. Şi, chiar dacă e politic incorect, ar fi incorect din punct de vedere istoric să nu spunem că Maniu, Brătianu, Averescu, Prezan, Flondor, Marghiloman, Vaida-Voevod şi atâţia alţii care au făcut România Mare erau născuţi aristocraţi. În al treilea rând, aceşti nobili creştini au avut o viziune dincolo de momentul punctual al Marii Uniri de la 1918. Şi-au dorit o Românie puternică dar şi dreaptă, care să-şi respecte cetăţenii şi minorităţile, care să-i protejeze pe cei aflaţi în nevoie. Şi au ştiut să se şi sacrifice pentru viziunea lor, dacă ne gândim că mare parte din generaţia Marii Uniri a sfârşit în închisorile comuniste.
Filip-Lucian Iorga
Actualitatea creştină, nr. 12/2018, Anul XXIX, p. 16.
