„Nu suntem niciodată îndeajuns de orientați către Dumnezeu și trebuie să ne îndreptăm continuu mintea și inima spre el. Este o datorie serioasă și plină de bucurie aceea de a ne dezbrăca de egoism, de «omul vechi» și de a ne reînnoi conform harului primit la Botez”. (Papa Francisc, Angelus, 18 februarie 2018)
Invitat: Pr. Iosif Tiba (n. 1969), preot romano-catolic, doctor în teologie, autor al volumelor: „Ingredientele fericirii. Ce trebuie să știm ca să fim fericiți” (2007), „Limitele revoltei în fața suferinței” (2014), „Recurs la normalitate” (2015), „Dumnezeu coboară în suferința omului” (2015)
Moderator: Claudia Stan
Învierea, evenimentul central al creștinismului, e văzută, din ce în ce mai mult, ca simbol, nu ca eveniment istoric concret, care a schimbat fața lumii. Dar, în mijlocul urâțeniei neiubirii noastre, maiestuozitatea austeră și luminoasă a Învierii – mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru omenirea coruptă de rău, de păcat – rămâne reperul la care suntem chemați să ne raportăm pentru a trăi normalitatea compasiunii, a binelui, a frumuseții.
Pr. Iosif Tiba (I.T.): Învierea este un eveniment istoric, dar este și un eveniment dincolo de istorie care cuprinde și îmbrățișează toată istoria. Tocmai pentru că Domnul Isus este înviat, el este invizibil. După cum Dumnezeu este invizibil în natura sa divină, la fel natura umană a lui Cristos este învestită cu gloria lui Dumnezeu și participă la proprietățile divinității, iar una dintre aceste participări este tocmai invizibilitatea. Pentru că Domnul Cristos este înviat, noi trăim în prezența sa, Biserica este condusă de prezența sa, lumea în care trăim este însoțită de prezența lui Cristos, chiar dacă ea nu este conștientă. Isus ne este la fel de prezent nouă cum le era prezent apostolilor, doar că noi nu-l vedem cu ochii noștri fizici. Pentru că prezența este o experiență umană săracă, nu numai că lucrurile nu ne sunt prezente, nu numai că persoanele nu ne sunt prezente, dar chiar noi înșine nu ne suntem cu adevărat prezenți nouă înșine. O mare parte din noi înșine ne rămâne ascunsă, este în noi fără să reușim să o sesizăm cu totul.
Fața lumii contemporane se lasă tot mai puțin schimbată de Înviere: violența, ura, lăcomia, cruzimea războaielor, a bolilor, a foametei, amplificată de nepăsarea în fața suferinței umane, toate acestea ne arată că nu mai trăim demult într-o civilizație a milostivirii, a inimii convertite la iubirea lui Cristos, că până și creștinii preferă să întoarcă privirea, să tacă, să nu mai proclame vestea cea bună.
I.T.: Dumnezeu singur este prezență, este Prezența prin excelență. Iar convertirea noastră constă în a ne întoarce fața către această Prezență care însoțește Biserica, omenirea, popoarele, oamenii și pe fiecare dintre noi. Cu toții continuăm să fim iubiți de Dumnezeu în ciuda faptului că-i întoarcem spatele. Este adevărat că sunt zone din societate, că sunt oameni care trăiesc cu spatele la Cristos cel înviat, dar Domnul nu-și pierde speranța: asemenea Tatălui din parabola fiului risipitor are răbdare, așteaptă și, prin intermediul Bisericii sale, invită lumea la convertire, la a intra în spațiul Celui Înviat, care este un spațiu de iubire, de comuniune și de relaționare în iubire. Încă nu suntem în paradis. Biserica în care trăim este Biserica peregrină, și nu cea triumfătoare, suntem încă în timpul de dinaintea „pământului nou și al cerurilor noi” (cf. Ap 21,1), când totul va fi supus lui Cristos. Și, da, vedem în lume, alături de iubire, și violență, ură, lăcomie, boli, foamete, indiferență, căci trăim în timpul luptei spirituale inaugurate de Principele Păcii împotriva principelui acestei lumi.
Mai avem forța de a ne (re)converti fără rezerve la Înviere ori suntem luați de valul lumii nebune în care trăim?
I.T.: Omul singur nu are această forță, iar valul lumii nebune, pe lângă aspectul său negativ, poate avea și un efect care poate să-l zguduie pe om, să-l trezească la realitate, să-l facă să realizeze că ceva nu merge, că are nevoie de Cineva și acest Cineva este Cristos cel înviat. Dumnezeu are căile sale, are răbdarea și metodele sale, care trec dincolo de ceea ce putem gândi și imagina noi. Important este să nu ne pierdem speranța și să nu încetăm de a avea o privire de speranță asupra omenirii, căci, în fond, chipul și asemănarea omului cu Dumnezeu îl însoțește și îl interoghează pe om tot timpul. Se poate observa astăzi că fiinţa umană nu poate să trăiască foarte mult timp mergând împotriva legilor spirituale înscrise în fiinţa sa. La un moment ajunge să simtă vidul, neantul din sine. Cineva spunea că nu există suficient alcool, droguri, îmbrăcăminte şi bani pentru a umple vidul din noi.
Cuvintele lui Isus de la începutul predicării sale sunt reluate de ritul impunerii cenușii la începutul Postului Mare: „Convertiți-vă (gr. metanoeite) și credeți în evanghelie” (Mc 1,15). Ce înseamnă a ne converti și ce e metanoia?
I.T.: A ne converti în primul rând înseamnă a crede că Dumnezeu iubește lumea, că Dumnezeu ne iubește, că Dumnezeu mă iubește, înseamnă a crede în vestea bună adusă de Cristos prin care Dumnezeu „atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In 3,16). Cred că primul aspect al convertirii este acesta: când descoperi cât de mult ești iubit, când cunoști în sensul biblic de experiență această iubire a lui Dumnezeu pentru tine, tocmai această iubire divină devine combustibilul care îți dă puterea să-ți schimbi viața, să te ridici ori de câte ori cazi, să rămâi atașat de Cristos în ciuda sărăciei și mizeriei proprii, căci Dumnezeu te iubește gratuit, așa mizerabil și sărac cum ești.
Câți dintre noi se mai convertesc cu adevărat, zi de zi? Mulți creștini se complac adesea într-o practică formală, căldicică, fără imbold de profunzime care să declanșeze metanoia. Cum să ne facem curaj pentru o convertire radicală și de unde am putea primi ajutor?
I.T.: Convertirea este adesea descrisă ca un fel de drum mereu în ascensiune spre perfecţiune. Or, este tocmai invers: convertirea și scara sfinţeniei nu se urcă aşa cum au lăsat de înţeles filosofii, ci ea se coboară. Secretul convertirii conform evangheliei constă în faptul de a intra într-o lume răsturnată, adoptând o nouă scară de valori care merge împotriva înţelepciunii acestei lumi. Este vorba, mai întâi, de a coborî în sărăcia proprie. A fi mic nu înseamnă a nu face binele, ci înseamnă a nu ne atribui virtuţile pe care le practicăm. A fi mic înseamnă a ne bucura de slăbiciunea noastră, înseamnă să iubim faptul că suntem mici.
Complet contrar mentalității seculare, care se luptă să iasă în evidență, să apară într-un anume fel mai curând decât să cultive autenticitatea, să-i impună până și lui Dumnezeu cum trebuie să fie lucrurile, mai curând decât să se abandoneze harului.
I.T.: Câţi creştini își iubesc sărăcia lor interioară? Nu preferăm oare mai degrabă să părem personaje virtuoase, pline de forţă şi de voinţă, decât nişte săraci şi slabi pe care Dumnezeu a venit să-i mântuiască? Isus spune clar că evanghelia, vestea cea bună este destinată săracilor, ceea ce înseamnă că sfinţenia este oferită şi este accesibilă celor mai răniţi şi mai mizerabili oameni. Şi aici nu trebuie să confundăm convertirea, sfinţenia cu realizarea perfecţiunii morale prin virtuţile naturale. Orice persoană, oricât de săracă, oricât de lovită de viaţă, poate să aspire la sfinţenie plecând de la situaţia sa reală, fie ea şi cea mai marginală. Desigur, nu trebuie niciodată să ne resemnăm în faţa păcatului, dar pericolul opus este şi mai teribil, şi anume acela al orgoliosului virtuos şi puternic, care vrea să devină sfânt prin puterile şi forţa voinţei lui.
„Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de rușine pe cei înțelepți. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de rușine pe cele puternice” (1Cor 1,26-27). „Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,25).
I.T.: Adesea noi gândim în mod eronat atunci când credem că avansând spre Dumnezeu devenim mai puternici, când, în realitate, lucrurile stau tocmai invers: Dumnezeu ne despoaie, ne goleşte de noi înşine, pentru a ne umple de darurile şi de iubirea sa. El ne despoaie puţin câte puţin de toate pretenţiile noastre şi face să se spargă carapacea falselor virtuţi. Convertirea și sfinţenia încă nu sunt ceea ce noi am crezut. Cu cât o fiinţă se convertește și avansează spre sfinţenie, cu atât mai mult se descoperă mai vulnerabilă şi mai fragilă, căci ea ştie din experienţă că este incapabilă să trăiască evanghelia prin propriile sale forţe. Când suntem în forţă lucrăm cu forţa pe care o avem, când ne simţim fără forţă şi săraci suntem obligaţi să-l chemăm încontinuu pe Dumnezeu. Trebuie să ne simţim săraci pentru a-l chema pe Dumnezeu. Sărăcia şi despuierea fac parte din formarea pe care Dumnezeu o impune sufletelor care vor să se convertească și să se apropie de el. Lumea de astăzi are nevoie de martori care nu sunt puternici decât acceptând că sunt slabi, care nu sunt mari decât atunci când acceptă că sunt mici. Trebuie să fim deposedaţi de tot pentru a începe să iradiem lumină în jur.
În Confiteor, la Liturghie, mărturisim că „am păcătuit prea mult cu gândul, cuvântul, cu fapta și omisiunea”. Pesemne, astea sunt locurile în care ar trebui să lucrăm la convertirea noastră. Să le luăm pe rând. Cum ne convertim gândurile?
I.T.: Gândurile fac trimitere și se referă la interioritatea și la inima omului, căci acolo, în interiorul său, omul dă viață actelor sale interne, înainte de a fi puse în aplicare prin actele externe. Dar deja actele interioare, adică gândurile de ură, de dușmănie, de dorință de răzbunare etc., sunt adevărate acte care deja îl ucid pe aproapele nostru și ucid și viața sufletului propriu. De aceea, este importantă intrarea în sine, coborârea în interiorul nostru, căci acolo vom întâlni și lucruri frumoase, dar și lucruri mai puțin plăcute. Va trebui să deschidem tot felul de uși interioare și să intrăm în diferite camere, dar niciodată singuri, căci ne vom descuraja, ci împreună cu Cristos-medicul, care va intra cu lumina sa și va vindeca rănile, va scoate afară ceea ce ne blochează să iubim cu adevărat. Gândurile rele care apar în inima noastră pot avea diferite cauze și important este să vedem care este rădăcina lor, care este motivul apariției lor și să învățăm să nu ne luptăm singuri cu ele, ci să-l luăm pe Cristos cu noi, să-l invităm să locuiască interiorul nostru cu prezența sa. Pe urmă, trebuie să acceptăm că ispita este o realitate normală în viața creștinului și ispita nu este păcat. Important este să ne păstrăm calmul și pacea, să nu dăm mare atenție acestor gânduri și să ne orientăm atenția spre alte lucruri frumoase și edificatoare. Există uneori riscul de a ne închide în gândurile noastre, de a rumega gândurile negative, ceea ce este foarte dăunător, iar atunci este bine să căutăm un fel de liniște mentală, o tăcere a minții, care ne ajută să ne eliberăm. Să-i cerem lui Cristos să pătrundă, să îmbrățișeze interiorul și gândurile noastre, să locuiască și să lucreze în ele. Numai așa vom trăi o experiență nouă, deoarece Dumnezeu este prezent și vom putea să asumăm interiorul ființei noastre cu gândurile sale, fără ca ele să ne risipească, să ne fie povară sau să ne distrugă. În aceste momente, suntem ca în zilele care separă moartea lui Isus de Învierea sa, când Cristos a coborât în infern. El va lucra în mod misterios în inima răului nostru.
Cuvintele: pe de o parte, le rostim adesea înainte de a le acorda credinței noastre; pe de altă parte, trăim într-o mare de zgomot, nu mai știm să prețuim liniștea, tăcerea. Tradiția monastică a silentium-ului ar face tare mult bine zgomotului din noi și din jurul nostru, precum și înfrânării limbii.
I.T.: Trăim într-o societate în care se vorbește foarte mult, în care se comunică foarte mult… În mod paradoxal, deși au crescut mijloacele și performanțele de comunicare, se observă o creștere a lipsei de capacitate în a fi prezent, deși suntem unii lângă alții ne simțim tot mai singuri și experimentăm multe alte efecte din sfera izolării și înstrăinării. De multe ori, vorbim fără să comunicăm cu adevărat, fără să realizăm o comuniune autentică și fără să fim prezenți pentru persoana de lângă noi. Prin vorbire, dorim să comunicăm, să împărtășim, să ne dăruim într-un fel, dar este important să facem și tăcere ca să-l auzim și pe celălalt. A vorbi fără să asculți este o dovadă de egoism și de închidere în sine, este un mod de a nu-l lăsa pe celălalt să existe și să se dăruiască. Să nu uităm că în Vechiul Testament răsună mereu un cuvânt din partea lui Dumnezeu: „Ascultă, Israele!” (Dt 6,4). A asculta înseamnă a dărui spațiu celuilalt, înseamnă să fii prezent cu totul la prezența semenului tău și să-l primești cu bogăția lui. Felul în care vorbim și comunicăm spune foarte mult despre noi înșine, despre modul egoist sau plin de iubire în relaționarea cu cei din jurul nostru. A ne acorda vorbirea la credință înseamnă a permite cuvântului nostru și al celuilalt să realizeze comuniunea, dăruirea și, în final, iubirea.
Actualitatea creştină, nr. 4/2018, p. 28-31
