Pro memoria. Revistă de istorie ecleziastică
Număr special dublu, dedicat corespondenţei Ghika-Maritain
Editura ARCB, Bucureşti 2018
Format 16,5 x 23,5 cm
237 pag. text + 16 pag. ilustraţii color
Preţ 30 lei
Sub egida Centrului „Biserica şi istoria”, revista Pro memoria a apărut în februarie 2019 în număr special dublu (15/2016-16/2017), fiind dedicată în exclusivitate corespondenţei dintre Mons. Vladimir Ghika şi filosoful Jacques Maritain. Prezentă şi on-line în varianta franceză la adresa http://www.vladimirghika.ro/wp-content/uploads/2019/02/pro-memoria-franceza-nr.-15-16-2016-2017.pdf, revista cuprinde 47 de scrisori în originalul francez, cu traducere paralelă în limba română de Iulia Cojocariu. Numărul include şi două articole-comentariu, semnate de istoricul Luc Verly. Întregul ansamblu este introdus de un Cuvânt înainte al Înaltpreasfinţitului Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti.
Noua apariţie editorială a fost aşteptată îndelung de cititori, fiind chiar solicitată public de dl acad. Eugen Simion cu ocazia lansării coliţei filatelice dedicate Monseniorului Ghika, la Muzeul Naţional al Literaturii (15 oct. 2018). Volumul aduce pentru prima dată la lumina tiparului un eşantion reprezentativ al celor peste 400 de scrisori schimbate de prinţul român şi cărturarul francez între anii 1920 şi 1945 (fondul de corespondenţă incluzând, de asemenea, şi scrisori de la apropiaţi ai celor doi, precum Raïssa Maritain, soţia filosofului, ori de la mama acestuia, Geneviève Favre). Este vorba – trebuie precizat de la bun început – doar de scrisorile care ni s-au păstrat, firul general al corespondenţei atestând că fondul arhivistic prezintă numeroase lacune, mai ales în ce priveşte scrisorile de după izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, după ce timp de aproape 20 de ani reşedinţele celor doi prieteni s-au aflat în metropola pariziană, cu plecări şi reveniri periodice, anul 1939 i-a separat definitiv.
După izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial, corespondenţa este doar sporadică. Vladimir Ghika va rămâne în România, desfăşurând o bogată activitate religioasă şi culturală; la instalarea regimului comunist, va refuza să plece din ţară, preferând să rămână alături de fiii săi spirituali. Va fi arestat şi va sfârşi în 1954 în închisoarea Jilava, victimă a prigoanei comuniste. Jacques Maritain, în schimb, din cauza unei alte prigoane (cea antisemită, soţia lui, Raïssa, fiind evreică), va lua pentru o vreme calea exilului, în SUA. După război, Maritain va fi ambasadorul Franţei la Vatican, apoi va reveni ca profesor de filozofie în SUA, la Princeton, şi în cele din urmă se va călugări, intrând în comunitatea Micilor Fraţi ai lui Isus, inspirată de Charles de Foucauld, la Toulouse. Moare în 1973.
Ultima scrisoare schimbată între cei doi datează din iulie 1945: este o scrisoare amplă, plină de speranţe, în care Ghika îl felicită pe Maritain pentru proaspăta numire ca ambasador şi, totodată, cu nedezminţitul său spirit întreprinzător, îi expune acestuia planurile de restaurare a cultului religios în România, după devastarea produsă de război. Din nefericire, este ultima epistolă care ni s-a păstrat, iar tăcerea care-i urmează este sugestivă pentru vremurile ce aveau să vină.
Desfăşurată de-a lungul a 25 de ani ce marchează o perioadă semnificativă din istoria universală, corespondenţa ne introduce în cotidianul unei epoci de mari reaşezări sociale, politice şi culturale, ilustrând din interior felul în care procese semnificative erau receptate şi abordate – ba chiar, adesea, catalizate – de cei doi mari gânditori. Prima dintre misivele ajunse până la noi este o notă scurtă din 8 decembrie 1920, răspuns la o scrisoare anterioară care din păcate s-a pierdut:
„Din Sachino [castelul reginei Serbiei, Natalia, vară cu Mons. Ghika]
(Basses-Pyrénées)
8 decembrie 1920
+
Dragă domnule,
Primesc, reexpediată puţin prea târziu ca să vă anunţ primirea în timp util, scrisoarea dumneavoastră din 26 noi[embrie]. Sunt dezolat că nu voi putea fi prezent la dumneavoastră la data indicată, şi că trebuie să amân pe mai târziu plăcerea de a vorbi cu dumneavoastră şi cu prietenii dumneavoastră despre lucruri care ne interesează în multe privinţe…”
Vladimir Ghika cere aici o amânare la întâlnirea solicitată lui de către Jacques Maritain (probabil o invitaţie la prima sesiune a Cercului de Studii Tomiste, proaspăt înfiinţat de filosof – ne spune editorul corespondenţei, Luc Verly, într-o notă de subsol). Prinţul se scuză că nu se află la Paris (scrisoarea de la Maritain fiindu-i redirecţionată în Elveţia) şi că nu va putea reveni în Franţa decât la jumătatea lunii ianuarie, între timp având de făcut şi „o scurtă oprire” la Louvain, în Belgia, unde era aşteptat pentru o conferinţă despre Dante… Am dat dinadins toate aceste detalii pentru că ele surprind foarte bine, încă de la început, tonul întregii corespondenţe: o relaţie strânsă, de colaborare pe teme precise şi de mare calibru, desfăşurată ba de foarte aproape (unele schimburi, între Paris şi Versailles, de exemplu, au loc în cadrul aceleiaşi zile), ba de foarte departe, din diverse colţuri ale Europei.
Epistolarul Ghika-Maritain ne prezintă un schimb intens şi îndelungat de idei, preocupări şi proiecte între doi egali care iniţial se cunosc mai puţin – dar deja se admiră şi se respectă reciproc – şi care foarte curând ajung să dezvolte o prietenie profundă ce îmbrăţişează toate aspectele vieţii. Se va vorbi aici de griji familiale, de sănătatea trupească şi sufletească proprie, dar şi a celor apropiaţi (Ghika va fi cel care îi va asista pe socrii lui Maritain în drumul lor către Botez şi în ultimii ani ai vieţii). Se va vorbi de mari proiecte, cum ar fi înfiinţarea capelei din casa soţilor Maritain de la Meudon (unde Ghika va celebra adesea Sfânta Liturghie) ori despre evoluţia Aşezământului Sf. Ioan, de la Auberive (cu privire la care, în mod surprinzător, Maritain are rezerve şi-l pune în gardă pe Monsenior). Se va vorbi despre preocupările intelectuale ale cercurilor pariziene, despre conferinţele şi scrierile proprii sau ale altora, precum şi despre viaţa culturală europeană în general, aflată atunci în mare efervescenţă. La fel, este menţionată o întreagă pleiadă de artişti, intelectuali sau simpli oameni de rând – mulţi dintre ei scăpătaţi ori aflaţi în exil, şi pentru care cei doi caută în stânga şi-n dreapta diverse forme de sprijin (spre exemplu, găsirea unei locuințe cu chirie, mijlocirea de concerte care le-ar putea aduce un ban artiştilor în surghiun, intervenţii de ordin spiritual soldate adesea cu veritabile convertiri şi reforme totale de viaţă).
Dincolo de această materie mai mult sau mai puţin „cotidiană” a epistolarului, intuim cu claritate sufletele celor doi mari prieteni, conştiinţa limpede şi sensibilitatea lor acută la frământările vremii, precum şi dorinţa de a aşeza lucrurile temeinic, potrivit dreptei învăţături creştine, al cărei etalon îl identifică amândoi în sistemul filosofic al Sfântului Toma de Aquino (doctor angelicus al timpurilor de odinioară, ca şi al celor de azi). Incursiunea în lumea – interioară şi exterioară, deopotrivă – a corespondenţilor Ghika şi Maritain este facilitată de adnotările din partea editorului, istoricul Luc Verly, bogate în detalii precise şi conexiuni ce denotă o cunoaştere de mare fineţe a perioadei respective.
În completarea acestui tablou rezultat din minuţioasa muncă de adnotare, Luc Verly propune şi două articole conexe, „Vieţile – nu întru totul paralele – ale lui Vladimir Ghika şi Jacques Maritain” şi „Vladimir Ghika era oare antimodern?”
Primul articol explorează principalele resorturi ale prieteniei dintre „preot şi filosof”, cei doi întrunind o serie de trăsături comune. Ambii sunt „convertitori” de oameni, „atractori stranii”, „epistolieri”, „gânditori”, „teologi” şi „fondatori”. Influenţa lor în epocă – şi dincolo de ea – este enormă. Ceea ce uimeşte la amândoi este faptul că ei au fost foarte conştienţi de propria influenţă şi nu au ezitat să o folosească. Lipsa de ezitare, zelul neobosit şi nedisimulat se datorează convingerii profunde, total altruiste, pe care amândoi o întreţin: creştinismul este calea omului. Şi este o convingere pe care, fiecare în felul său, o va plăti cu viaţa.
Pe aceeaşi linie de idei, al doilea articol investighează un aspect semnificativ al personalităţii Monseniorului Ghika – poate aspectul care l-a atras cel mai mult pe Maritain – şi anume antimodernismul Prinţului valah. Ca dovadă, cartea sa din 1922, Antimoderne, Maritain i-o dedică lui Ghika, „prinţ în această lume şi, printr-o chemare mai înaltă, preot în Biserica lui Isus Cristos”.
Conştient de reacţia de respingere pe care un termen ca „antimodern” o poate provoca sensibilităţii de azi – o sensibilitate ce se vrea, tocmai, modernă! – autorul articolului reuşeşte foarte bine să contracareze suspiciunile iniţiale, demitizând câteva dintre falsele mize ale „modernismului”: pozitivismul orb, refuzul transcendentului şi divinizarea omului, absolutizarea relativismului (!). Cu răbdare şi acribie, Luc Verly parcurge scrierile edite şi inedite ale lui Ghika şi Maritain şi, prin numeroase citate bine alese, realizează in nuce o sinteză a gândirii lor filosofice comune pe această temă. Poate cea mai bună concluzie a sintezei respective o reprezintă două citate, unul din Ghika, celălalt din Maritain, ambele ilustrând o aceeaşi încredere în valenţele realismului creştin.
Primul este o notiţă scrisă în grabă de Monsenior, pentru uzul propriu:
„um[anism] istor[ic] inexact
[umanism] general şi nou o c[hestiune] preal[abilă]
Cu această formulă dacă suntem Xρ [creştini] admitem exist[enţa] o[mului] D[umnezeu], a D[umnezeului] făcut o[m]
Nu putem regla situaţia um[anităţii] decât în formatul singurului o[m] desăvârşit şi ridicat la destin[ul] supran[atural] al o[mului] D[umnezeu].
Um[anitatea] în sens larg trebuie deci să se orânduiască după o[mul] D[umnezeu].
Or o[mul] D[umnezeu] are un nume se num[eşte] Cristos.
Deci um[anitatea] în sens larg este pur şi simplu Xism [creştinism]
c.c.d.d. [= ceea ce era de demonstrat]
Nu era nevoie să ne dăm de ceasul morţii pentru a ajunge aici, iar dacă nu ajungem n-am făcut nimic” (bilet manuscris, Arhiva Vladimir Ghika a Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti).
Acestui scurt excurs Luc Verly îi adaugă comentariul propriu: „Iată deci că totul se clarifică, totul se rezolvă. Omul bun, omul nou, supraomul, omul oarecum divinizat care, potrivit modernilor, este etalonul tuturor lucrurilor, nu este altul şi nu poate fi altul, potrivit lui Vladimir Ghika, decât Omul Dumnezeu, adică Cristos. Şi cumva, la capătul raţionamentului care părea atât de evident în ochii lui Vladimir Ghika, modernismul se dizolvă în antimodernism…” (Pro memoria, nr. 15-16/2016-2017, pag. 236).
Celălalt citat este un paragraf din cartea Antimoderne a lui Maritain; niciun comentariu nu este, credem, necesar:
„Ceea ce numesc aici antimodern ar fi putut la fel de bine să se numească ultramodern. Catolicismul, se ştie prea bine, într-adevăr, este atât antimodern prin ataşamentul său constant la tradiţie, cât şi ultramodern prin cutezanţa de a se adapta la condiţiile noi care apar în viaţa lumii.” (Jacques Maritain, Antimoderne, pp. 14-15).
Putem conchide, pe acest fond, că tema noului număr al revistei Pro memoria, dedicat corespondenţei Ghika-Maritain de acum o sută de ani, nu tratează nicidecum un subiect desuet sau anacronic, ci continuă să pună întrebări ce rămân fundamentale atât pentru teologie, cât şi pentru filosofie, atât pentru o istorie a secolului XX, cât şi pentru o istorie a culturii în general. Mulţumim pe această cale colectivului redacţional al revistei Pro memoria şi Arhiepiscopului Mitropolit de Bucureşti, acad. Ioan Robu, pentru că au facilitat această restituire culturală. De asemenea, şi nu în ultimul rând, mulţumiri Iuliei Cojocariu pentru traducerea atentă şi fidelă prin care a ştiut să pătrundă şi să ne tălmăcească nu doar cuvintele, ci şi sufletul celor doi mari prieteni, Vladimir Ghika şi Jacques Maritain, şi dnei profesoare Mihaela Voicu pentru grija cu care a urmărit echivalările franco-române.
Liana Gehl[1]
Bucureşti, 14 mai 2019
[1] Redactor coordonator, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti.
