În cultura americană, cu zicerea elefantul din cameră este indicată o problemă pe care toată lumea o vede, dar pe care nimeni nu vrea să o pună în discuţie. Problema serioasă pe care o ating doar fugitiv, elefantul dosit în cameră, este disprețul față de viață.

Acest dispreț are multiple cauze, dar principala e de natură spirituală, anume lipsa de speranță. Speranța este virtutea aşteptării încrezătoare. Latinescul cum fidare înseamnă a avea încredere în cineva, a te încredinţa cuiva. Încredere în ce sau în cine? În mod clar, încrederea în Dumnezeu.

În viziunea Sfântului Toma de Aquino, speranța este strâns legată de credinţă. Mai mult chiar, încrederea este izvorul speranței, iar obiectul speranței este fericirea veşnică. Speranţa ne îndreaptă către bunătatea lui Dumnezeu, iar credința către adevărul lui Dumnezeu. Iată o realitate care ar trebui să ne pună pe gânduri pe noi, preoții, dar și pe părinți, care sunt primii și principalii educatori ai copiilor, căci dacă nu reușim să expunem cu convingere preceptele credinței, să nu ne mirăm că noile generații sunt tot mai lipsite de speranță, sunt fără orientare, cad tot mai ușor în mrejele lenei spirituale şi ale păcatului.

Termenul folosit de Părinții Bisericii pentru lenea spirituală este acedia. Ei ne spun că acedia este tristețea care se abate asupra sufletului pentru a bloca prietenia cu Dumnezeu. De fapt, este lipsa prieteniei cu Dumnezeu. Nu-i vorba despre o simplă lene, ci de o formă de paralizie sufletească, de ceva care afectează profund iubirea cuiva față de Dumnezeu. Sufletul nu se mai bucură să-l cunoască sau să-l iubească pe Dumnezeu, încât tot ceea ce este spiritual devine dezgustător, respingător, cu consecințe și asupra felului de a se raporta la propria viaţă. În plus, cum remarca cardinalul de origini guineene Robert Sarah, acedia îndreaptă către criza de identitate, situația de a nu mai ști cine ești cu adevărat. Acedia este sindromul de care suferă bogatul a cărui inimă este îngrășată din cauza zgârceniei și, prin urmare, bolnavă de lene. Psalmistul se roagă: Înclină-mi inima spre învățăturile tale și nu spre dorința de câștig (Ps 118,36). Numai inima care ascultă Cuvântul, care soarbe din înţelepciunea lui Dumnezeu și care trăieşte din mărturia Bisericii poate să schimbe lăcomia, avariția, în dragoste și poate lăsa loc speranței.

Credința este răspunsul la criza de speranță, la disperarea pe care o vedem în jurul nostru. Dacă pentru Sfântul Toma necredinţa și ura față de Dumnezeu sunt păcate grave, disperarea este și mai periculoasă, deoarece predispune la disprețul față de viață, și chiar la suicid.

Împrejurările externe nu sunt favorabile credinței. Însă Anul Jubiliar pus sub semnul speranței poate fi o bună ocazie de a învinge lenea și de a da avânt speranței, revigorându-ne cunoașterea și trăirea.

Pr. Fabian Măriuţ


Actualitatea creştină, nr. 1/2025, Anul XXXVI, p. 22.

Show Buttons
Hide Buttons