Postul Mare este un timp forte. Este asemănător cu urcarea pe munte, însă, paradoxal, urcușul este de fapt o coborâre numită umilință. Iar umilința este mai mult decât lepădarea de sine, este – în viziunea Părinților Bisericii – vremea în care ne plătim zeciuiala, dările pentru tot anul.
Postul Mare este un fel de simbrie în care scoatem la lumină tot ceea ce este mai bun în noi. Noi – la plural –, întrucât e vorba de condiția de a fi botezați, de a fi Biserică, adică împreună în urmarea lui Isus. Când plătim zeciuiala nu-i oferim Domnului ce-i mai rău, ci ce-i mai bun în și cu noi.
La rugăciunea Colecta din prima duminică a Postului Mare apare expresia „sacramentul Postului Mare”. Cum sacramentul are o dimensiune comunitară, Postul Mare nu este un „act privat”, un timp doar pentru sine, chiar dacă de cele mai multe ori îl tratăm în acest mod. Este un timp pentru convertirea comunităților, chemate să ridice punți, să refacă legături, să străbată căi de împăcare, de activare a hotărârii de a-l mărturisi pe Cristos cu toată ființa, cu trupul și cu sufletul, deci prin urmare și cu trupul mistic, care este Biserica. Postul dă roade dacă este trăit și comunitar. Plătim zeciuiala atunci când devenim membre vii ale comunității.
Postul Mare este timpul purificării de egoism, de ceea ce Părinții numesc philautia, iubirea oarbă față de sine și față de lumea din jur. Philautia, inevitabil, duce la tristețe, simptom al atașamentului egoist. În mod contrar, Evanghelia ni-l prezintă pe Isus cel înviat trecând prin ușile ferecate. Trece nu ca o fantomă, dar pentru că este deschiderea totală, întâlnirea absolută. Plătim zeciuiala când trăim ca bărbați și femei în lumina pascală, adică împăcați cu Dumnezeu prin spovadă și împărtășire, deschiși față de aproapele cu inimă curată.
În dimineața Învierii, Isus îi spune Mariei Magdalena: „Du-te la frații mei.” Zeciuiala se plătește odată cu deschiderea către frați. Ne deschidem prin rugăciune, post și caritate.
Rugăciunea este așezarea înaintea lui Dumnezeu dar și un adevărat exod, care merge de la „relativizarea sinelui” la relația cu Dumnezeu, cu frații, cu lumea. Postul este calea de a relativiza nevoile trupești. Abstinența ne face în stare să ne reglăm nevoile, dând curs dorințelor sufletești autentice. Postul are mereu forma duală a cumpătării și dăruirii. În cele din urmă, trăirea carității ne ajută să înțelegem cât de mult suntem iubiți și cât de capabili suntem să iubim. Prin rugăciune, post și caritate devenim sensibili față de tot ce este în jurul nostru, inclusiv față de bunătatea pe care nu avem ochi să o vedem. A recunoaște bunătatea din jur cu gratitudine este un mod de a plăti zeciuiala.
Postul Mare este timpul în care desferecăm zăvoarele, punem ulei la balamalele sufletului pentru a facilita întâlnirea, dialogul, solidaritatea și slujirea.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 3/2025, Anul XXXVI, p. 22.
