Mijloace pentru o autentică reînnoire interioară și comunitară
„Dă-ne, Doamne, harul să începem printr-un post sfânt lupta vieții creștine, pentru ca, în bătălia împotriva duhului rău, să fim mereu întăriți prin fapte de pocăință”. Cu aceste cuvinte se roagă Biserica în Miercurea Cenușii, la începutul Postului Mare – acest timp liturgic de patruzeci de zile în care îl însoțim pe Isus care merge la Ierusalim pentru împlinirea Misterului său Pascal: pătimirea, moartea și învierea sa.
Patruzeci este un număr simbolic pe care îl întâlnim atât în Vechiul, cât și în Noul Testament; este o cifră care exprimă un timp de așteptare, de purificare, de conștientizare a faptului că Dumnezeu este mereu fidel promisiunilor sale. În Vechiul Testament, patruzeci sunt zilele potopului universal, zilele petrecute de Moise pe Muntele Sinai, anii în care Poporul lui Israel a peregrinat în deșert, înainte de a ajunge în Țara Făgăduită. În Evanghelii, patruzeci sunt zilele în care Isus postește în pustiu, zilele în care Isus Înviat îi pregătește pe ucenicii săi – înainte de înălțarea sa la cer – pentru primirea darului Duhului Sfânt.
În timpul celor patruzeci de zile ale Postului Mare, Biserica ne invită să trăim, cu mai multă intensitate, trei momente. Este vorba de trei moduri de a aprofunda relaţia noastră cu Dumnezeu, pe care Isus însuşi ni le indică (cf. Mt 6,1-6), trei mijloace utile pentru împlinirea unei autentice reînnoiri interioare şi comunitare: faptele de caritate (pomana), rugăciunea şi postul. Aceste fapte exterioare, făcute pentru Dumnezeu şi nu pentru a primi admiraţia şi aprobarea oamenilor, sunt plăcute Domnului dacă ele exprimă hotărârea inimii noastre de a-l sluji pe Dumnezeu cu simplitate şi generozitate. Postul, pomana şi rugăciunea – iată cele trei practici care ar trebui să ne însoţească pe fiecare dintre noi în timpul Postului Mare pentru a ne putea întoarce la Dumnezeu cu toată inima şi cu toată viaţa noastră.
Postul înseamnă înainte de toate abstinență de la mâncare, dar cuprinde și alte forme de renunțare pentru a duce o viață mai cumpătată. Pentru a-l urma pe Isus, creștinul trebuie să se uite pe sine, propriul profit și să se gândească și la binele aproapelui. Această atitudine generoasă și dezinteresată cere o serioasă capacitate de renunțare. Astfel, postul devine o importantă ocazie de creștere spirituală. Pe de o parte, ne ajută să experimentăm ceea ce simt cei care duc lipsă de hrana de fiecare zi sau sunt în pericol să moară de foame, pe de altă parte, exprimă condiția spiritului nostru însetat de Dumnezeu. Am putea spune că postul ne „trezește”, ne face mai atenți față de Dumnezeu și față de aproapele.
Postul este în strânsă legătură cu pomana. Sfântul Leon cel Mare (Papă al Romei între 440 și 461) spunea într-o predică a sa pentru Postul Mare: „La aceste cuvenite și sfinte posturi, apoi, nicio faptă nu se poate asocia mai cu folos decât pomana, care sub termenul singular de milostivire cuprinde multe fapte bune”. Astfel, postul devine sfânt prin virtuțile care-l însoțesc, mai ales prin caritate și prin orice gest de generozitate cu care dăruim săracilor și celor în lipsuri rodul privațiunii noastre.
O carte foarte citită de creștinii din secolul al II-lea, Păstorul lui Herma, explică astfel legătura dintre post și caritate: „Iată cum ar trebui să postești: în timpul zilei de post mănâncă numai pâine și apă; apoi calculează cât ai fi cheltuit cu hrana ta în timpul acelei zile și oferă acei bani unei văduve, unui orfan sau unui sărac; astfel te vei lipsi de ceva pentru ca sacrificiul tău să folosească altuia pentru a se hrăni. El se va ruga pentru tine. Dacă vei posti în acest mod, sacrificiul tău va fi plăcut lui Dumnezeu” (în Fernando Armelini, Ascoltarti è una festa, Ed. Messaggero di Sant’Antonio, 2002, p. 121). Pomana, actele de caritate ne ajută să ne eliberăm de aviditate și să descoperim că celălalt este fratele nostru: ceea ce avem nu este numai al nostru. Pe de altă parte, caritatea ne ajută să depășim înstrăinarea față de aproapele nostru.
Caritatea, de fapt, nu este numai un act exterior, nu înseamnă a da ceva cuiva în mod părintesc, pentru a ne liniști conștiința, ci a-l accepta pe cel care are nevoie de timpul nostru, de prietenia noastră, de ajutorul nostru.
Sfântul Augustin spune că postul și pomana sunt „cele două aripi ale rugăciunii” care ne ajută să ajungem mai ușor la Dumnezeu. Rugăciunea – expresie a deschiderii noastre către Dumnezeu și a încrederii în El – este o întâlnire personală cu Dumnezeu și scurtează distanța creată de păcat. A ne ruga înseamnă a spune: nu sunt autosuficient, am nevoie de Tine, Tu ești viața și mântuirea mea.
Rugăciunea – care, desigur, nu trebuie identificată sau redusă la o repetare de formule, pentru a cere un har sau un favor – este primul act pe care trebuie să-l facă cel care vrea să se convertească și să creadă în Evanghelie. Nu întâmplător, atunci când ni se pune cenușă pe cap, în Miercurea Cenușii, preotul spune: „Convertiți-vă și credeți în Evanghelie”. Rugăciunea lui Isus era neîncetată, după cum ne spune Sfântul evanghelist Luca (cf. Lc 18,1), pentru că Isus şi-a trăit întreaga viață în această perspectivă a împlinirii voinţei Tatălui. Spunea Isus: „Hrana mea este să fac voința Celui care m-a trimis și să împlinesc lucrarea lui” (In 4,34). Și noi, atunci când spunem Tatăl nostru ne rugăm: „Facă-se voia ta!”.
O devoțiune specifică Postului Mare este Calea Sfintei Cruci. Crucea și meditarea la suferințele lui Cristos ne ajută să înțelegem cât de mult a iubit Dumnezeu lumea și, rugându-ne Calea Crucii, este important să ne gândim la iubirea lui Dumnezeu și cât de mult a suferit pentru păcatele noastre. Calea Crucii este și un semn de comuniune cu cei care își poartă zi de zi crucea lor: crucea suferinței, crucea singurătății, a abandonului, a foamei, a exilului etc. Cristos este prezent în cel care suferă și conferă suferinței omului unite cu suferința Sa aceeași putere mântuitoare care izvorăște din Crucea Lui.
Pocăința – trăită cu mai multă intensitate în Postul Mare – face parte din viața noastră pentru că numai Isus este fără păcat. Pocăința nu este numai o privire asupra păcatelor, ci și o privire asupra limitelor noastre și asupra faptului că avem nevoie de milostivirea lui Dumnezeu. Pocăința ne ajută să descoperim limitele, păcatele și slăbiciunile noastre și, în același timp, ne ajută să ne convertim și să mergem spre lumina lui Cristos.
PS Cornel Damian
Episcop auxiliar de București
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 2/2018, Anul XXIX, p. 3-4.
