Într-una din zile regele David merge la Templu pentru a participa, probabil, la o sărbătoare. Dar, în timp ce urca treptele Templului, o emoție deosebită îl pătrunde, la gândul întâlnirii cu Dumnezeu, cu Cel care s-a arătat mereu atent față de el. Într-adevăr, numeroase au fost situațiile în care i s-au ivit în cale obstacole foarte greu de depășit. Mai mult, în nenumărate rânduri dușmanii s-au înverșunat împotriva lui ca să-l piardă. El totuși a fost convins că Domnul îi stă alături ca să-l elibereze din toate strâmtorările. Între multe altele, el s-a simțit copleșit văzând cum poporul pe care îl conduce e decimat de epidemie sau cum cei la care ține foarte mult îl persecută din gelozie sau invidie (regele Saul sau, mai târziu, propriii săi copii). Nu în ultimul rând, el a simțit ostilitatea regilor popoarelor învecinate cu care a fost nevoit să se lupte în permanență ca să apere liniștea și bunăstarea supușilor săi.
Rememorând toate aceste situații, s-a trezit în adâncul sufletului său, în timp ce urca treptele Templului, acest simțământ față de Cel care i-a fost mereu aproape, și recunoaște cu sinceritate: Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată, nici nu privesc cu trufie; nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari și prea înalte pentru mine. Cu alte cuvinte, el nu are aroganța celui care vrea să impresioneze pe toată lumea și nici ambiția de a înfăptui lucrurile cele mai uimitoare de unul singur. El, dimpotrivă, chiar atunci când a înfăptuit lucruri extraordinare, a fost convins că împlinește ceea ce Dumnezeu i-a încredințat și că reușita înfăptuirilor sale s-a datorat, în primul rând, intervenției Lui. Mai precis, David s-a știut mereu un „instrument” al lucrării salvatoare a lui Dumnezeu. De aceea, pentru a exprima cum a simțit el de-a lungul timpului ocrotirea lui Dumnezeu, regele se folosește de o metaforă de o gingășie rară. El spune: Sufletul îmi este împăcat și liniștit, ca un copil înțărcat la sânul mamei sale. Da, sufletul meu este în mine, ca un copil în brațele mamei sale.
Regele David a exprimat această emoție de o clipă într-o rugăciune păstrată de Psalmul 131, rugăciune ce se încheie cu un îndemn menit să imprime convingerea lui și generațiilor viitoare: Să nădăjduiască Israel [România / Europa] în Domnul, de acum și până-n veac!
Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată, / nici nu privesc cu trufie; / nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari / și prea înalte pentru mine. / Sufletul îmi este împăcat și liniștit, / ca un copil înțărcat la sânul mamei sale. / Da, sufletul meu este în mine, / ca un copil în brațele mamei sale. (Ps 131,1-2)
Pr. Tarciziu Șerban
Actualitatea creştină, nr. 8/2021, anul XXXII, p. 24.
