În 1933, Vladimir Ghika primește strigătul de ajutor al unei femei disperate, părăsite de către soțul ei, plecat, după 25 de ani de căsătorie, cu o altă femeie. Acest soț este pictorul și ilustratorul René Georges Hermann-Paul (1864-1940). Într-o scrisoare de răspuns către soția lui, bărbatul nestatornic îi scrie: „Fie ca vârsta să ajute cel puțin în înțelegerea propriului destin. Nu am nici ranchiună, nici ură împotriva nimănui, și mă străduiesc să uit amintirile urâte, ceea ce nu este posibil decât cu condiția de a nu le retrăi.” Dacă înțelegem bine sfârșitul frazei (nu mai vrea să o revadă), ce să înțelegem din prima propoziție? Că și-a greșit destinul căsătorindu-se? I-au trebuit 25 de ani ca să-și dea seama? Sau i-a trebuit atâta timp să realizeze că ideile sale politice și filosofice nu se potrivesc cu viața pe care o duce, o viață într-un cuvânt comodă, între Bruxelles și Provența?
Căci Hermann-Paul este anarhist. Ilustrează mai multe publicații ale acestui curent, printre care celebra Assiette au beurre. Dar, bineînțeles, nu trăiește din aceasta… pentru subzistență se bazează tocmai pe soția sa. Căci ea nu este o oarecare, nu este un model drăguț cules de pe trotuar. Nu. Pauline Ménard (1870-1941) este fiica unui bogat industriaș, deputat de stânga din motive de anticlericalism, și a lui Aline Ménard care a ținut la Paris unul dintre saloanele literare și politice dintre cele mai căutate. Aici puteau fi întâlniți Émile Zola și Alphonse Daudet, Auguste Rodin și Georges Clemenceau. Nu a fost ea cea care i-a servit de model lui Proust pentru Doamna Verdurin?
Dar Pauline Ménard este mai degrabă cunoscută sub numele de Pauline Hugo, căci se căsătorește, în 1894, cu nepotul lui Victor Hugo, pictorul Georges Victor-Hugo (1868-1925), cu care a organizat și ea un salon literar. Din această căsătorie se nasc doi copii, Marguerite și Jean Hugo. După divorț se căsătorește cu Hermann-Paul, care avea și el copii dintr-o primă căsătorie. Aceștia din urmă o susțin în încercarea de a se împăca cu tatăl lor, dar degeaba. În consecință, disperată, se întoarce la Dumnezeu și la reprezentanții săi pe pământ. Și cine să fie cel mai bun reprezentant decât Vladimir Ghika?
Pentru a-i împăca pe soți, Vladimir Ghika se duce de mai multe ori la Hermann-Paul la Bruxelles. Ca un bun Ghika, adică în calitate de bun diplomat, Vladimir știe să și-l apropie pe artistul care își caută independența. Criza vârstei mijlocii? Voință de a părăsi o femeie care îl strivea cu personalitatea ei puternică? Nu se știe. Pauline, care pune atitudinea soțului său pe seama orgoliului, îi scrie lui Vladimir Ghika: „Nu se poate ca un om ca el să fi devenit rău!” Speră mereu că se va întoarce.
Dacă raporturile între cei doi soți nu par să se fi restabilit, Vladimir Ghika rămâne totuși în contact cu artistul care, la sfârșitul vieții sale, pare să ducă viața anarhică la care visase din tinerețe. Îi scrie astfel: „Aici [în Provența], dorm pe o saltea întinsă pe jos, înconjurat de mici grămezi de cămăși, pantofi, batiste etc. – așezate pe parchet, dar am deja 4 scaune și 2 mese, restul va veni într-o zi, dar oare este cumva util?” Astfel moare la Saintes-Maries-de-la-Mer, la 23 iunie 1940, poate în pace cu el însuși, dar nici cu soția sa, nici probabil cu Dumnezeu. Pauline moare un an mai târziu, în ajunul Crăciunului din 1941. S-au reîntâlnit oare acolo sus?
Luc Verly
(traducere Iulia Cojocariu)
Articol publicat în Actualitatea creștină, nr. 6/2021, p. 27.
