Interviu cu Pr. dr. Tarciziu ŞERBAN
După mai bine de 2000 de ani de la Învierea Domnului Cristos, Bisericile creştine nu sărbătoresc la aceeaşi dată acest eveniment fundamental al creştinismului. Redacţia revistei noastre a stat de vorbă, despre acest subiect, cu Pr. dr. Tarciziu Şerban, profesor de ştiinţe biblice la Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universităţii Bucureşti.
AC: Diferitele Biserici creștine – şi chiar în cadrul Bisericii Catolice, de exemplu, latinii şi orientalii – celebrează Învierea Domnului la date diferite. Cum s-a ajuns la acest lucru şi cum se calculează data Paştelui?
Pr. dr. T Şerban: Din păcate, această întrebare revine an de an în această perioadă de primăvară. E drept că, în anii în care sărbătoarea Paştelui e celebrată de toate Bisericile în aceeaşi duminică, întrebarea are caracter de curiozitate. Însă când e un decalaj cât de mic, întrebarea capătă caracter de reproş la adresa responsabililor Bisericilor: Oare Isus Cristos a înviat de două ori? Dacă nu, de ce nu vă puneţi de acord ca celebrarea să aibă loc la aceeaşi dată?
Această situaţie are, desigur, o istorie. În primii ani de după Rusalii, duminica a fost stabilită ca zi de comemorare a Învierii Domnului întrucât toţi evangheliştii indică prima zi de după un sabat (o sâmbătă) ca fiind ziua în care Isus Cristos a învins moartea şi s-a ridicat din mormânt. Mai apoi s-a dorit instituirea unei sărbători anuale mai deosebite care să reamintească, cu mai multă solemnitate, evenimentele pătimirii, morţii şi învierii Domnului. Acest lucru s-a realizat, însă, în cel puţin două moduri. Unii creştini (mai ales cei proveniţi din iudaism) s-au ataşat de ziua de 14 nisan (ziua de lună plină a primăverii), indiferent în ce zi din săptămână ar cădea, întrucât moartea lui Isus ar fi coincis cu sărbătoarea Paştelui iudaic, celebrat la această dată. Alţii s-au ataşat de ziua de duminică şi celebrau Paştele în duminica de după echinocţiul de primăvară. Aşa se face că în multe locuri (inclusiv la Roma), comunităţile creştine, în funcţie de originea lor, celebrau Paştele la date diferite. Conciliul din Niceea (325 d.Cr.) a pus capăt acestei situaţii, impunând ca toţi să celebreze Paştele în prima duminică, după prima lună plină, după echinocţiul de primăvară. Lucrurile au mers bine aşa vreme de secole. O schimbare s-a produs când Papa Grigore al VII-lea a reformat calendarul întrucât cel în uz (instituit de Iulius Caesar în secolul I î.Cr.) era mai lung decât calendarul astronomic, iar echinocţiul de primăvară din calendar nu mai coincidea cu cel real. Această reformă nu a fost agreată de Bisericile Orientului care au rămas fidele calendarului iulian. De aceea, aplicând aceeaşi formulă de calcul stabilită de conciliul din Niceea la aceste două calendare, se obţin date diferite. Punctul nevralgic este echinocţiul de primăvară. În calendarul gregorian, echinocţiul corespunde cu cel astronomic, în timp ce în calendarul iulian, e întârziat cu vreo două săptămâni. Aşteptând prima duminică după prima lună plină după un astfel de echinocţiu întârziat, se poate ajunge la sfârşitul primăverii. Or, semnificaţia Paştelui e strâns legată de declanşarea vegetaţiei la începutul primăverii: primele fire de iarbă şi primele flori ale copacilor vestesc victoria vieţii asupra morţii naturii din timpul iernii.
AC: În acest an, este un decalaj mare: când romano-catolicii celebrează Învierea Domnului, creștinii orientali sunt abia la începutul Postului Mare. Cum se răsfrâng aceste diferențe asupra trăirii şi mărturisirii credinței?
Pr. dr. T Şerban: Atunci când creştinii au ritmuri diferite în trăirea Postului Mare şi în celebrarea Paştelui, sentimentul de jenă este cel care predomină. Bucuria celor ce sărbătoresc mai devreme Învierea Domnului e umbrită de austeritatea celor care se află încă în timp de post. Această jenă capătă note frustrante mai ales în familiile mixte, unde membrii nu mai pot mânca împreună din aceleaşi feluri de mâncare sau unii trebuie să-şi tempereze entuziasmul din suflet pentru a nu impieta asupra stării de reculegere şi post a celorlalţi.
E drept că în cele mai multe familii mixte astfel de situaţii le oferă ocazia de a reflecta împreună, de a-şi căuta motivaţii identitare şi de a trăi în toată libertatea întreg parcursul Postului Mare şi mai apoi pe cel pascal. Jena, însă, persistă.
AC: Anul trecut, Papa Francisc propunea o dată comună, fixă, pentru celebrarea Paştelui. Sunt deja câteva Biserici – Comuniunea Anglicană, unele Biserici ortodoxe – care s-au arătat deschise faţă de această propunere. Celebrarea la o dată comună a Paştelui ar putea fi considerată un pas vizibil pe calea unității depline a Bisericilor?
Pr. dr. T Şerban: Deja, de ceva timp, cercetătorii au stabilit cu mare probabilitate că învierea lui Isus ar fi avut loc în ziua de 7 aprilie a anului 30. Cu alte cuvinte, începutul lunii aprilie ar fi momentul cel mai potrivit pentru a celebra sărbătoarea Paştelui.
Din punct de vedere ecumenic, adoptarea propunerii făcute încă din anul 1975 de către Vatican, de a celebra Paştele în prima sau în a doua duminică din aprilie, ar fi un pas mare înspre unire. Lăsând deoparte „fidelităţi” neconstructive faţă de tradiţii „nefuncţionale”, s-ar putea ajunge la o mai senină şi mai credibilă mărturisire a credinţei. În toate aceste aspecte teologice, ecleziologice, pastorale etc., ar fi de văzut ce este cu adevărat esenţial.
[Actualitatea creștină, nr. 4/2016, Anul XXVII, serie nouă, p. 8-9]
