- Participarea activă
Text: Pr. Gabriel Anghel
Dacă citim Constituţia despre Liturgie a Conciliului Vatican II, Sacrosanctum Concilium, vom găsi un refren care se repetă de la numărul 14 până aproape de ultimul număr al documentului (124 din 130): participarea activă (actuosa participatio) a credincioşilor la liturgie. Şi totuşi, nu există dar şi drept reoferit nouă de către Conciliu care să fie mai neglijat şi mai slab înţeles. Participarea activă a credincioşilor a fost dorinţa cea mai aprinsă a Conciliului.
Scurt istoric
Deşi la începuturile Bisericii credincioşii participau foarte activ la liturgie[1], o dată cu trecerea anilor, datorită condiţiilor socio-culturale şi a inaccesibilităţii limbii, această participare activă s-a redus treptat. Conciliul Tridentin, în încercarea impulsivă de a menţine puritatea liturgiei ca răspuns la ignoranţă, erori şi erezii şi critica din partea Reformei protestante, a accentuat şi mai mult ruptura dintre popor si ceea ce era un drept al său (liturgia= laos ergon). Patru sute de ani de liturgie ferecată, de Biserică-castel cu porţile trase, au condus la îndepărtarea poporului şi la considerarea liturgiei ca un apanaj exclusiv al preoţilor şi al ierarhiei. Tocmai de aceea, în contrapoziţie, s-a accentuat şi pietatea populară, devoţiunile, „liturgia poporului”, care, pe lângă faptul că nu mai înţelegea limba, nu mai avea nici o intervenţie în cadrul celebrării.
Ideea de restaurare a participării pline, active, chiar cu folosirea limbii poporului în locul latinei, a existat cu mult înaintea CVII. Exemple grăitoare în acest sens sunt dom Prosper Gueranger († 1877), dom Lambert Beauduin († 1953) şi mişcarea liturgică de la începutul sec. XIX, Papa Pius al XII cu enciclica Mediator Dei şi curajoasele sale reformele preconciliare.
Însă este meritul CVII de a fi pus participarea activă pe primul plan, ca un scop prim al reformei, alături de reînnoirea vieţii de credinţă.
Participarea activă e însuşi scopul Conciliului.
Pe 22 Octombrie 1962, cardinalul G.B. Montini (viitorul papă Paul al VI-lea) are o intervenţie în discuţia conciliară, spunând că liturgia nu este un scop în sine însăşi, ea este un vehicul, un mijloc prin care omul primeşte mântuirea. Acesta este scopul liturgiei, să-l ajute pe om să ajungă la acest rod. Sacrosanctum Concilium va urma această linie, legând fructuozitatea, rodnicia, de participarea activă.
Numărul 14 din Sacrosanctum Concilium deschide magistral subiectul, oferind fundamentele şi motivaţiile pentru participarea activă a credincioşilor la liturgie:
Maica noastră Biserica dorește foarte mult ca toți credincioșii să fie îndemnați la acea participare deplină, conștientă și activă la celebrările liturgice care e cerută de însăși natura liturgiei și care, pentru poporul creștin, ‹‹seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor răscumpărat›› (1Pt 2,9; cf. 2,4-5), constituie în virtutea Botezului un drept și o datorie.
Să observăm foarte atent alegerea topicii ultimelor cuvinte. Participarea activă e în primul rând un DREPT reoferit credincioșilor, după ce fuseseră reduşi la simpli subiecţi pasivi şi spectatori înstrăinaţi şi doar apoi o datorie. Aşadar, ar cam trebui să zguduim puţin din temelii modul nostru de a gândi şi să nu mai spunem: „Mă duc la biserică să împlinesc obligaţia duminicala”. Mă duc la biserică să îmi exercit un drept in virtutea preoţiei pe care am primit-o la botez şi astfel să culeg roadele pregătite pentru mine.
Însăşi natura liturgie (divină şi umană) cere ca pe lângă opera lui Cristos in primis, ea să fie şi opera poporului (laos ergon). Participarea activă este aşadar o consecinţă logică a naturii liturgiei. Şi pentru a ajuta credinciosul să se simtă şi mai bine integrat şi angrenat, liturgia asumă un caracter public şi comunitar, tocmai pentru a urma natura socială a omului care are nevoie să se exprime, să se întâlnească, care este legat de comunicare, de comuniune, de gesturi. Dacă golim liturgia de toate acestea, atunci ea nu mai este nici umană, nici a omului.
Un alt număr foarte important din Sacrosanctum Concilium este nr. 48:
Așadar, Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muți la acest mister al credinței, ci înțelegându-l bine, cu ajutorul riturilor și rugăciunilor, să participe la acțiunea sacră în mod conștient, cu pietate și activ.
Participarea activă este o participare inteligentă. Liturgia se adresează nu doar simţurilor omului, ci şi inteligenţei (fides quaerens intellectum). Liturgia nu tratează omul ca pe un comatos sau ca pe o legumă. Încurajează gândirea, observaţia. Îi oferă rituri şi rugăciuni care îl ajută să înţeleagă ce se întâmplă în jurul lui. Riturile şi rugăciunile, pe lângă rolul salvific, au şi rol catehetic. Ele vorbesc despre istoria mântuirii, despre modul de a lucra al lui Dumnezeu în lume, aşa încât cineva care şi-a dat câtuşi de puţin interesul să asculte şi să înţeleagă, nu se va simţi un străin în necunoscut. Mai mult, noua rânduială încurajează la a ne exercita darul vorbirii, iar ceea ce repetă buzele se imprimă în minte şi în inimă. Participând activ în acest fel, prin înţelegere şi comunicare, dispare reticenţa şi distanţa dintre credincios şi Dumnezeu şi se instalează familiaritatea.
Neluând în serios acest aspect al înţelegerii, riscul cel mai mare este să transformăm participarea activă într-un simplu activism exterior, adică a ne agita inutil pe la Liturghie, a face ceva în cadrul Liturghiei doar de dragul de a face sau pentru că ni s-a dat voie după atâtea secole de abstinenţă.
În concluzie, participăm activ după capacitatea şi misiunea noastră în Biserică: aclamații, răspunsuri, cântece, precum și prin acțiunile, gesturile și atitudinile noastre corporale (a sta în picioare, în genunchi, şezând, mergând), prin tăcere (care este moment liturgic), ca şi prin diferitele slujiri: ministranţi, lectori, cor, organist, cei care aduc daruri la ofertoriu, etc.
Participăm şi mai activ fiind atenţi, înţelegând şi trăind liturgia. De exemplu, cineva care stă în spate, care nu se implică „activ”, dar care înţelege şi trăieşte momentul, participă mai activ decât unul care se agită să îşi împlinească slujirea de să spunem sacristan, ministrant, corist şi astfel sfârşeşte prin a nu mai urmări şi înţelege ceea ce se întâmplă în jurul lui.
Participarea activă prin excelenţă rămâne însă, după cum ne spune papa Ratzinger, a lua parte la masa Domnului, a ne împărtăşi.
Angajare şi reflecţie:
– Sunt conştient că prin Botez fac parte din Trupul lui Cristos şi că este dreptul meu (nu doar obligaţie) să particip la Liturghie, expresia cea mai înaltă a liturgiei?
– Îmi dau seama că participarea mea activă nu înseamnă doar a face ceva la Liturghie, ci a asculta şi a înțelege ce se întâmplă şi vârful, piscul, a frecventa sacramentele, în special Euharistia, sacramentul unităţii?
[1] A se vedea mărturiile patristice: Cromaţiu De Aquileea, Sermo XXXIII; Sf. Augustin, Enarrationes in Psalmos; Sf. Iustin, 1 Apologia; Sf. Ciprian, De dominica oratione; Tertulian, De oratione; Sf. Ciril de Ierusalim, Catecheses mystagogiques; Sf. Ambroziu, De Sacramentis.
