În perioada 17-19 februarie s-a desfășurat în Aula Paul al VI-lea din Vatican simpozionul internațional cu tema „Pentru o teologie fundamentală a preoției”, organizat de Departamentul pentru Episcopi. Simpozionul a fost anunțat pentru prima dată în aprilie 2021. Cardinalul Marc Ouellet, prefectul Congregației pentru Episcopi, a organizat întâlnirea împreună cu Centrul de Cercetare și Antropologie pentru Vocații, cu sediul în Franța. Lucrările simpozionului au fost deschise de Papa Francisc care a prezentat o amplă reflecție despre preoție.
Temele abordate în cadrul simpozionului au fost celibatul, comuniunea vocațiilor, misiunea Bisericii. Au luat cuvântul și femei care au abordat chestiunea femeilor și a preoției. În cadrul întâlnirii a fost organizat un grup de discuții legat de chestiunea femeilor și a ministerului sacerdotal.
În discursul pe care Papa l-a ținut în deschiderea simpozionului, a menționat că „această reflecție se naște din ceea ce Domnul m-a făcut să cunosc treptat în timpul acestor peste 50 de ani de preoție. (…) Nu știu dacă aceste reflecții sunt «cântecul de lebădă» al vieții mele sacerdotale, ci desigur pot să asigur că vin din experiența mea. Fără teorie aici, vorbesc despre ceea ce am trăit”.
„În această intervenție a mea, aș vrea să mă opresc simplu asupra a ceea ce simt că este decisiv pentru viața unui preot astăzi, ținând în minte ceea ce spune Paul: «În el – adică în Cristos – toată construcția, ca un ansamblu armonios, se înalță ca un templu sfânt în Domnul» (Ef 2,21). A se înălța ca un ansamblu armonios înseamnă a crește în armonie, și a crește în armonie poate s-o facă numai Duhul Sfânt, ca definiția pe care o dădea Sfântul Vasile, așa de frumoasă: «Ipse harmonia est», numărul 38 din Tratat [«Despre Duhul Sfânt»]. Așadar m-am gândit că fiecare construcție, pentru a rămâne în picioare, are nevoie de temelii solide; pentru aceasta vreau să împărtășesc atitudinile care dau soliditate persoanei preotului; vreau să împărtășesc cele patru coloane constitutive ale vieții noastre sacerdotale și pe care le vom numi cele «patru apropieri», pentru că urmează stilul lui Dumnezeu, care este în mod fundamental un stil de apropiere (cf. Dt 4,7). El însuși se definește astăzi poporului: «Spuneți-mi, ce popor are dumnezeii săi așa de apropiați așa cum mă ai tu pe mine?» Stilul lui Dumnezeu este apropiere, este o apropiere specială, compătimitoare și duioasă. Cele trei cuvinte care definesc viața unui preot, precum și a unui creștin, pentru că se iau tocmai din stilul lui Dumnezeu: apropiere, compătimire și duioșie.”
„Preotul are nevoie, mai mult decât de rețete sau de teorii, de instrumente concrete cu care să înfrunte slujirea sa, misiunea sa și cotidianitatea sa. Sfântul Paul îl îndemna pe Timotei să mențină viu darul lui Dumnezeu pe care l-a primit prin impunerea mâinilor sale, care nu este un spirit de teamă, ci de tărie, de iubire și de sobrietate (cf. 2Tim 1,6-7). Cred că aceste patru coloane, aceste patru «apropieri» despre care voi vorbi acum pot ajuta în mod practic, concret și încrezător pentru a reînsufleți darul și rodnicia care ne-au fost promise într-o zi, pentru a menține viu acel dar.”
Cele patru apropieri de care a vorbit Papa Francisc sunt: apropierea de Dumnezeu, apropierea de episcop, apropierea între preoți și apropierea de popor.
Mai întâi a vorbit despre apropierea de Dumnezeu, „adică apropierea de Domnul apropierilor”, și referindu-se la preot a spus că acesta „este invitat înainte de toate să cultive această apropiere, intimitatea cu Dumnezeu, și din această relație va putea lua toate forțele necesare pentru slujirea sa. Raportul cu Dumnezeu este, ca să spunem așa, altoiul care ne menține în cadrul unei legături de rodnicie. Fără o relație semnificativă cu Domnul slujirea noastră este destinată să devină sterilă. Apropierea cu Isus, contactul cu al său Cuvânt, ne permite să confruntăm viața noastră cu viața sa și să învățăm să nu ne scandalizăm de nimic de ceea ce ni se întâmplă, să ne apărăm de «scandaluri»”.
Sfântul Părinte a asemănat apropierea de Dumnezeu cu o luptă: „O luptă cu Domnul, mai ales în momentele în care lipsa sa devine mai mult simțită în viața preotului sau în viața persoanelor încredințate lui. O luptă care ține toată noaptea și în care cerem binecuvântarea sa (cf. Gen 32,25-27), care va fi izvor de viață pentru mulți.”
Vorbind apoi despre crizele sacerdotale, a spus că acestea „au la origine chiar o scăzută viață de rugăciune, o lipsă de intimitate cu Domnul, o reducere a vieții spirituale la simplă practică religioasă. (…) Fără intimitatea rugăciunii, a vieții spirituale, a apropierii concrete de Dumnezeu prin ascultarea Cuvântului, a celebrării euharistice, a tăcerii adorației, a încredințării către Maria, a însoțirii înțelepte a unei călăuze, a sacramentului Reconcilierii, fără aceste «apropieri» concrete, un preot este, ca să spunem așa, numai un muncitor obosit care nu se bucură de binefacerile prietenilor Domnului”.
În continuare, Papa Francisc a vorbit despre importanța rugăciunii în viața preotului, care nu trebuie practicată „numai ca o obligație, uitând că prietenia și iubirea nu pot să fie impuse ca o regulă externă, ci sunt o alegere fundamentală a inimii noastre. Un preot care se roagă rămâne, la rădăcină, un creștin care a înțeles până la capăt darul primit la Botez. Un preot care se roagă este un fiu care comemorează încontinuu că este fiu și că are un Tată care-l iubește. Un preot care se roagă este un fiu care se apropie de Domnul. (…) A persevera în rugăciune înseamnă nu numai a rămâne fideli față de o practică: înseamnă a nu fugi când chiar rugăciunea ne conduce în deșert. Calea deșertului este calea care conduce la intimitatea cu Dumnezeu, însă cu condiția de a nu fugi, de a nu găsi moduri pentru a evada de la această întâlnire”.
Referindu-se la apropierea de episcop, Sfântul Părinte a spus că „episcopul, oricare ar fi el, rămâne pentru fiecare preot și pentru fiecare Biserică particulară o legătură care ajută la discernerea voinței lui Dumnezeu. Dar nu trebuie să uităm că episcopul însuși poate fi instrument al acestui discernământ numai dacă și el ascultă realitatea preoților săi și a poporului sfânt al lui Dumnezeu care i-a fost încredințat”.
Cea de-a treia apropiere, apropierea între preoți, „este cea a fraternității. Isus se manifestă acolo unde există frați dispuși să se iubească: «Unde doi sau trei sunt adunați în numele meu, sunt și eu acolo, în mijlocul lor» (Mt 18,20). Și fraternitatea, ca și ascultarea, nu poate fi o impunere morală externă nouă. Fraternitate înseamnă a alege în mod deliberat să încercăm să fim sfinți cu ceilalți și nu în singurătate, sfinți cu ceilalți”. Un alt lucru pe care l-a spus despre fraternitatea sacerdotală a fost acela că acolo unde aceasta funcționează, „există legături de prietenie adevărată, acolo este posibil de a trăi cu mai multă seninătate și este posibilă alegerea celibatară. Celibatul este un dar pe care Biserica latină îl păstrează, dar este un dar care pentru a fi trăit ca sfințire are nevoie de relații sănătoase, de raporturi de adevărată stimă, de adevărat bine care își găsesc rădăcina lor în Cristos. Fără prieteni și fără rugăciune celibatul poate deveni o povară insuportabilă și o contramărturie la însăși frumusețea preoției”.
A patra apropiere, apropierea de poporul lui Dumnezeu, este pusă în relație cu două numere din Lumen gentium (8 și 12). Sfântul Părinte a spus că relația cu poporul lui Dumnezeu este un har. „«Iubirea față de oameni este o forță spirituală care favorizează întâlnirea în plinătate cu Dumnezeu» (Evangelii gaudium, 272). Iată pentru ce locul fiecărui preot este în mijlocul oamenilor, într-un raport de apropiere cu poporul.”
Papa Francisc consideră că „identitatea sacerdotală nu se poate înțelege fără apartenența la sfântul popor credincios al lui Dumnezeu”. Iar apropierea de poporul lui Dumnezeu „ne invită să adoptăm stilul Domnului, care este stil de apropiere, de compasiune și de duioșie, pentru că El este capabil să meargă nu ca un judecător, ci ca bunul samaritean, care recunoaște rănile poporului său, suferința trăită în tăcere, abnegația și sacrificiile atâtor tați și mame pentru a-și susține familiile; recunoaște și consecințele violenței, ale corupției și ale indiferenței care peste tot unde apar încearcă să reducă la tăcere orice speranță. Un stil de apropiere care ne dă puterea să alinăm răni și să proclamăm un an de grație din partea Domnului (cf. Is 61,2)”.
În încheiere, Papa Francisc a spus că „episcopilor și preoților le va face bine să se întrebe «cum sunt apropierile mele», cum trăiesc aceste patru dimensiuni care configurează ființa mea sacerdotală în mod transversal și îmi permit să gestionez tensiunile și dezechilibrele cu care avem de-a face în fiecare zi”.
Actualitatea creştină, nr. 3/2022, Anul XXXIII, p. 14-15.
