În zilele unui târziu de septembrie 1979, după-amiezile erau încă încărcate de un soare greu care scurta umbrele cât putea de mult. Într-o liniște a cartierului, la orele 3 ale după-amiezii, o ceată de copii, băieți și fete, alegau, strigând în jurul bisericii, în grădinița din lateral, unde se întindea maiestuoasa umbră a turlei. Era înaintea orei de Catehism pregătitor pentru Prima Sfântă Împărtășanie și când suna clopoțelul (același ca cel din timpul Liturghiei, înainte de primirea Sfintei Euharistii) eram aproape toți adunați și intram pe ușa deschisă a bisericii. La acea vreme, pentru un copil de 9 ani, ușa aceea mi se părea largă și cât fusese deschisă, căldura pătrunsese în spațiul curat, cu miros fin de tămâie până la recipientele din piatră cu apa sfințită; îmblânzise suficient răcoarea dinăuntru pentru noi, cei zburdalnici şi transpirați. Până la băncile din fața altarului pășeam pe o carpetă verde și îngustă, întinsă pe culoarul ce despărțea cele două șiruri de bănci. Ne așezam, iar răcoarea din biserică și povestirile din Vechiul şi Noul Testament, pe care ni le spunea preotul, ne înviorau. Lumea de afară, cu soare şi ciripit de păsări, zgomotul vreunui căruț tras pe pavajul de piatră de râu, rămânea în spate, undeva la capătul șuvoiului de lumină care se stingea până la noi în încrucișarea cu lumina difuză a ferestrelor laterale. Regăseam apoi soarele care ne făcea ochii mici, după cel mult o oră, când ne buluceam la ieșire, având pe frunte semnul apei sfințite reci și în minte, morala faptelor petrecute acum 2000 de ani, undeva într-un ținut arid.
Comunitatea catolică așezată în jurul bisericii care-o ținea unită era un univers liniștit, ce răspândea bucurie și libertate pentru noi, copiii.
Acel sentiment, cu greu va fi regăsit după mulți ani, într-un oraș în schimbare, unde tendințele nu sunt de a păstra şi reorganiza, ci de a distruge și construi mereu altceva. Comunitatea fusese scoasă din perimetrul său fizic şi personalitatea ei (inclusiv tradițiile și practicile respectate de toți) diluate în marele urbanism, prin împrăștierea familiilor în cartiere nou construite. Generații s-au perindat înghițite de destine diverse, generații noi ale locuitorilor din Cioplea s-au născut, dispersate în marele oraș, neavând cum să cunoască gustul de apartenență la comunitate, gustul unei vieții în care practici comune și sărbători îi apropie pe oameni într-un fel indescriptibil.
Nu eram aici in 1999, când Papa Ioan Paul al II-lea a făcut vizita sa în România. Am putut doar să încerc să-mi imaginez entuziasmul și bucuria mulțimii de oameni, de lângă el, uitându-mă la alte vizite de-ale sale prin atâtea locuri din lume. Acum, însă, voi fi aici, când după 20 de ani, România va fi binecuvântată de venirea Papei Francisc – pontiful iezuit al tuturor și mai ales al celor săraci, cu un program „maraton”.
Pelerinii care vor fi prezenți la Blaj, vor trăi un moment extraordinar, cel mai înălțător și simplu ritual de slavă, bucurie și speranță pe-o întindere de câmpie, sub un cer nemărginit, cu privirea către el, ascultându-l pe urmașul lui Petru pe pământ, iar în jurul lor, dovada că Dumnezeu este viu și trăiește prin fiecare dintre cei care se bucură acolo. Momente unice cu emoții pentru o întreagă viață.
În ziua de azi, spiritualitatea rareori are ocazia să se exprime prin bucurie, afirmând cu fermitate credința; mai degrabă dăm glas îngrijorării. Astfel, bucuriile durabile și adânci îi devin străine. Vizita Papei este una din acele rare ocazii pentru credincioși români și de alte naționalități, unii veniți de departe, să împărtășească bucuria profundă și onoarea întâmpinării Suveranului Pontif.
Comunitatea freamătă, mobilizată în pregătirile în toi, se compun cântece de întâmpinare, bucate alese, veșminte de festivitate, create de artiști locali, pe care Papa Francisc le va purta la fiecare Sfântă Liturghie pe care o va oficia. Comunitatea se face văzută, auzită, voluntară, harnică, entuziastă, creativă și muncitoare, ca-ntr-o cetate în care regele iubit, căruia i s-a simțit lipsa, se întoarce după mult timp.
O zi însorită de sâmbătă se strecoară între altele răcoroase ale unui mai înnourat pentru a strânge comunitatea din București, într-o avanpremieră de celebrare a vizitei Papei, la Festivalul bucuriei, în curtea mare și verde a mânăstirii surorilor din Congregatio Jesu, din Popești-Leordeni. Încercam un sentiment de déjà-vu, de îndată ce am intrat și am observat tinerii cu veste de voluntari în curtea largă, grupurile de copii, părinți și bunici, surori și preoți din comunitatea diecezană de București. Trupa Verità cu melodii vesele și antrenate scălda aerul. Copii mai mici și mai mari, cu fețe pictate, alergau între atelierul de desene, masa de făcut rozarii, locul de joacă, coada la înghețată sau vată de zahăr.
Văzusem astfel de adunări în Italia, în orașe, în curți de biserici și păreau ca dintr-o altă lume față de cea a iureșului străzii, de unde le priveam eu. Oaze de liniște și bucurie, frânturi de zi furate din cotidianul unei societăți într-o tranziție haotică către globalizare. Am trăit din plin acea zi a Festivalului bucuriei, cu sentimentul de a aparține unei comunități, chiar dacă nu puteam pune nume pe chipurile lor, nici măcar nu știam din ce parohii provin. Cu toate astea, se simțea bucuria de a trăi într-o așteptare comună. Sentimentul acelei zile a fost sentimentul din copilărie.
Iată că acum, „biserica Romei” vine la noi, precum Isus a intrat în Ierusalim în ziua de Florii. S-o primim cum se cuvine, cu bucurie și recunoștință, cu mândrie că suntem „ai ei” și suntem aleși între generațiile care-i mărturisesc dăinuirea de milenii. Așa cum o bine răspândită zicală spune „că, deseori, o ocazie pentru o viață mai bună trece neobservată pentru că este îmbrăcată ca în zi de lucru, neostentativ”, de ce o minune n-ar avea chip omenesc? Altfel, Dumnezeu de ce ne-ar dărui-o dacă nu ne-ar arăta-o la puterea înțelegerii minții noastre?
Îmi place să cred că în cele trei zile ale Suveranului Pontif printre noi, o minune spirituală, o renaștere a spiritului de solidaritate, recunoaștere și mărturisire a credinței, a misionariatului în cuvânt și faptă va fi trăită de toți „cei chemați”. Păstorul ne cheamă! Să mergem împreună!
Monica Alexandru, Parohia „Sfânta Cruce”, București
