Primatul Succesorului lui Petru
„În referire la Sfântul Petru își găsesc diferitele Biserici apărarea independenței lor față de diversele presiuni, de oriunde ar veni ele și oricine le-ar exercita. Papalitatea a fost aceea care a păstrat independența Bisericii și a credinței în decursul primelor secole, într-o perioadă care cu o simplitate înspăimântător de denaturalizată este numită epoca lui Constantin.” (Henry de Lubac)
După ce am văzut Primatul Sfântului Petru din Sfânta Scriptură și la Sfinții Părinți şi recunoașterea primatului succesorilor acestuia, vedem cum aceștia din urmă au exercitat slujirea primită.
Episcopii Romei nu numai că au fost recunoscuți în primatul de jurisdicție în Biserica întreagă, ei chiar au acționat în virtutea acestui primat ori de câte ori a fost nevoie. Încă din primele veacuri ei au vegheat asupra tezaurului credinței și au avut grijă să fie armonie între predica diferitelor Biserici și învățătura Bisericii Romane. Dacă în vreo comunitate se ajungea la polemică în ceea ce privește doctrina creștină, totdeauna cauza ajungea la Roma, iar primele Concilii, motivate deseori de astfel de polemici, au fost prezidate de Papa sau de un delegat al său.
Sfinții Vasile cel Mare, Atanasiu, Grigore din Nazianz sau Ioan Gură de Aur nu doar că vorbeau despre Episcopul Romei ca despre adevărata căpetenie a Bisericii universale, dar au și recurs la autoritatea acestuia ori de câte ori ajungeau la conflicte cu împărații sau ereticii. În fața exagerărilor împăratului în ceea ce privește puterile sale, Episcopul Romei apăra libertatea Bisericii și drepturile celorlalți episcopi. Ar fi de notat că și ereticii se adresau Episcopului Romei ca să le recunoască învățăturile. Atunci când Papa ia atitudine împotriva lor, ei tac și dispar, întrucât axioma Roma locuta causa finita! este recunoscută și de către ei.
Episcopul Romei s-a impus nu numai în probleme de credință, dar și în disciplina vieții creștine. Pe lângă exemplul deja dat (corintenii care se adresează Papei și nu Sfântului Ioan), amintim cum în jurul anului 190, Papa Victor I decide în controversa dintre Biserica Apuseană și cea Răsăriteană cu privire la Paște. O altă decizie de disciplină a sacramentelor este luată de Papa Ștefan I, pe la anul 254, prin care hotărăște ca ereticii deja botezați în numele Sfintei Treimi să nu mai fie botezați din nou, cu toate că rebotezarea era încurajată de Sfântul Ciprian și de către un Conciliu local. Până și Fotie, urzitorul schismei răsăritene, recursese la Papa Nicolae I ca să-l recunoască drept patriarh de Constantinopol. El s-a lepădat de Roma numai după ce i s-a refuzat recunoașterea. În toate aceste măsuri luate, Papa nu a găsit necesar să-și motiveze intervenția. (Va urma)
Actualitatea creştină, nr. 5/2019, Anul XXX, p. 11.
