Nu-i mare filosofie în a spune că paiele sunt semnul sărăciei. Atunci când sunt sfărâmate şi devin pleavă le-mprăştie vântul cu atâta uşurinţă. Mai mult chiar, Isus spune că sunt vânturate de grâul bun şi aruncate în foc. Practic dispar. Sunt nimic.
Paiele mă duc cu gândul la rugul aprins. Moise, profetul, a văzut cum rugul ardea, dar nu se consuma. O îngemănare stranie între foc şi planta ori arbustul rugului, care odată uscat se inflamează şi arde ca o torţă. Învăţatul Origene a văzut în această îngemănare întâlnirea dintre natura dumnezeiască şi natura umană, dintre veşnicie şi precaritate. În faţa incandescenței dumnezeirii, umanitatea, care ar putea fi asemănată cu paiele, nu se pierde, dimpotrivă, este pusă în lumină, este purificată.
O mare de lumină a umplut cerul şi pădurea în care s-a celebrat Sfânta Liturghie în noaptea de 25 decembrie 1223, aşadar cu aproape 800 de ani în urmă. Toţi locuitorii localităţii Greccio, din Italia, erau adunaţi în acea noapte în jurul unui altar inedit, special, ridicat deasupra primei iesle alcătuite de către Sfântul Francisc. Erau toţi cu lumânări în mână, încât pădurea era luminată ca în plină zi. Sfântul Francisc, care era alături de preot la altar în calitate de diacon, a vorbit atât de entuziast mulțimii despre nașterea lui Isus și despre ceea ce înseamnă Crăciunul, încât toți cei prezenţi s-au umplut de bucurie. Posteritatea nu a reţinut nici măcar o fărâmă din predica Sfântului Francisc, nimic nu a fost pus în scris. Însă au rămas povestirile, folclorul.
O altă povestioară spune că unul dintre păstorii care l-au vizitat pe pruncul nou-născut la Betleem a sustras de la iesle un pai. Când l-au întrebat ceilalţi păstori ce ascunde între mâini, acesta a răspuns „un pai”. „Aruncă-l, e gunoi”, i-au spus ceilalţi, la care păstoraşul a răspuns: „Paiul e deosebit de valoros, căci pe ce altceva putea să fie aşezat Fiul lui Dumnezeu de sărac ce era? Iată de ce a avut nevoie de o mână de paie. Asta mă învaţă că Dumnezeu avea atâta nevoie de cei mici, de cei fără valoare. Da, Dumnezeu are nevoie de cei mici, de cei care nu contează mult, de cei slabi în ochii lumii.”
Nu ştim despre ce a predicat Sfântul Francisc. Probabil despre umilinţă, probabil despre sărăcie, probabil despre Dumnezeu care ni se face aproape, probabil despre îngemănarea dintre focul dumnezeiesc şi paiele umanităţii. Cert este că a inflamat spiritele aşa de tare că peste veacuri ne uimim în faţa ieslei.
Cred că fiecare ar dori să fie măcar un pai care să-i ţină de cald lui Isus. Paiul, atât de neînsemnat, pus în focul iubirii dumnezeieşti nu se pierde, ci primeşte lumină, căldură şi viaţă.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 13/2021, Anul XXXII, p. 12.
