Primele opt zile ale Timpului Pascal constituie Octava Paştelui şi sunt celebrate ca SOLEMNITĂŢI ale Domnului (Norme privitoare la anul liturgic şi la calendar, nr. 24).
Octava pascală este una dintre celebrările din ce în ce mai puţin cunoscute ale Bisericii Catolice. Ea include Duminica Paştelui şi cele 7 zile următoare, terminându-se cu celebrarea duminicii numite In Albis, sau mai nou, din 2001, Duminica Divinei Milostiviri.
Deja din secolul al IV-lea creştinii începuseră să extindă bucuria din ziua Paştelui cu încă o săptămână. Ei tratau fiecare zi din această octavă ca şi cum ar fi fost Paştele. Această tradiţie a fost conservată atât de ritul roman, cât şi de multe dintre riturile orientale. La Roma, în timpul octavei pascale era interzisă orice muncă servilă, iar neofiţii, îmbrăcaţi cu hainele albe primite la Botez, participau în fiecare zi la Sfânta Liturghie şi primeau Sfânta Împărtăşanie într-una dintre bisericile staţionale, iar seara participau la vesperele solemne în biserica Sfântul Ioan din Lateran.
Formare şi evoluţie
Până în timpul Papei Siricius (384-399), Biserica nu cunoştea altă Liturghie de Paști decât cea a Vigiliei pascale, de noapte. Apoi, când Vigilia a început să se mai scurteze, terminându-se spre miezul nopţii (trebuie avut în vedere că în Biserica primelor secole Vigilia se termina la revărsatul zorilor şi în consecinţă făcea superfluă orice altă Liturghie de dimineaţă), s-a considerat necesară introducerea unei Liturghii în zori pentru a nu ştirbi simbolismul iniţial al Liturghiei de Paște: credinciosul intra în misterul morţii lui Cristos (noapte, întuneric) şi asista la victoria Mântuitorului asupra tenebrelor morţii la mijirea zorilor. Era un joc cosmic care participa la liturgie şi care vorbea despre bucuria luminii din zori care nu e învinsă de întuneric şi a vieţii care răzbate prin moarte.
Aşadar, deja de la sfârşitul secolului al IV-lea avem o nouă Liturghie de Paști, cea din zori. Sacramentarul Gelasian cimentează această tradiţie de a celebra o Liturghie de dimineaţă, distinctă de cea din noaptea de Paști, numită In dominico Paschae. Această Liturghie va căpăta o importanţă din ce în ce mai mare, aşa încât până la reforma din 1952 a fost considerată culmea anului liturgic.
Mărturii despre această schimbare a centrului de greutate de la Liturghia din noaptea de Paști la cea de zi ne dau Sfântul Grigore de Nazianz, care o numeşte sărbătoarea sărbătorilor, Sfântul Augustin, care o indică drept marea zi, ziua care nu cunoaşte apus, Ordo XXVII din secolul al VIII-lea care rezervă Liturghiei de zi cea mai mare solemnitate.
Cât priveşte săptămâna luminată, avem mărturii de la Sfântul Augustin care o consideră un obicei apostolic, o unică zi, o unică sărbătoare a Mântuitorului înviat. Egeria dă mărturie şi ea că exista o octavă pascală în Biserica din Ierusalim, rezervată iniţierii neofiţilor. Octava pascală sau săptămâna luminată a cunoscut o ulterioară dezvoltare în jurul neofiţilor, adică cei care primiseră Botezul în noaptea de Paşte. Ei aveau nevoie să li se explice gradual misterul la care fuseseră făcuţi părtaşi, şi aşa au luat naştere catehezele mistagogice care aveau loc în fiecare zi din această octavă. Sfântul Ambroziu dă mărturie despre această uzanţă. La începutul tratatului Despre mistere, Sfântul Ambroziu scrie: „În fiecare zi (înainte de botez) am vorbit despre teme morale… Acum a venit momentul să vorbim despre mistere şi să explicăm natura sacramentelor. Dacă aş fi făcut-o înainte de botezul celor neiniţiaţi, mai degrabă aş fi trădat decât aş fi explicat doctrina.” Şi continuă cu explicarea Botezului, a Mirului şi a Euharistiei. Acelaşi fir roşu îl găsim şi în catehezele mistagogice ale Sfântului Ciril de Ierusalim, care nu vede un timp mai potrivit de a explica misterele ce umplu de bucurie inima renăscuţilor din apă şi Duhul Sfânt decât săptămâna ce urmează Învierii Domnului, sărbătoare ce ne-a renăscut pe toţi la o viaţă nouă.
Celebrarea octavei pascale astăzi
Teologia liturgică actuală vede în fiecare zi din octava Paştelui o SOLEMNITATE a Mântuitorului, aşadar sărbătoare de cel mai înalt grad, care surclasează în primat orice altă sărbătoare. Aşa se explică faptul că solemnitatea Buneivestiri, atunci când cade în octava Paştelui, este mutată în lunea următoare, deoarece solemnitățile Sfintei Fecioare au un grad liturgic de precedenţă inferior solemnităţilor Mântuitorului. La fel, înmormântările care au loc în timpul octavei se celebrează în culoarea albă, cu Gloria şi cu liturgia zilei din octavă, toate acestea vorbindu-ne despre importanţa de nestrămutat a octavei pascale.
Liturghierul actual ne oferă o celebrare proprie pentru fiecare zi a octavei pascale. Este călduros încurajată citirea sau cântarea în fiecare dintre aceste zile a secvenţei pascale Victimae Paschali laudes, un imn de o bogăţie nemăsurabilă creat în jurul anului 1050. Totuşi, este clar că exigenţele vieţii moderne nu ne mai permit să celebrăm zilele din octavă aşa cum se făcea odinioară.
Lecturile propuse pentru săptămâna luminată ne vorbesc despre bucuria întâlnirii cu Cel Înviat, care schimbă pentru totdeauna viaţa omului, care alungă frica şi reînsufleţeşte speranţa. Prima lectură este luată întotdeauna din Faptele Apostolilor. Luni citim Fap 2,14-32, unde sunt prezentaţi martorii învierii, iar în Evanghelie (Mt 28, 8-15) se descrie întâlnirea lui Isus cu femeile pioase, cărora le este încredinţată misiunea de a anunţa apostolilor evenimentul extraordinar al învierii. Marţi, Fap 2, 36-41 îndeamnă la convertire şi la primirea botezului în credinţa în Cristos cel înviat. Evanghelia (In 20, 11-18) ne prezintă cum Maria l-a întâlnit pe Isus în dimineaţa învierii. Miercuri, Petru îl vindecă pe ologul din naştere (Fap 3, 1-10) şi în evanghelie Isus le deschide ochii ucenicilor de la Emaus (Lc 24, 13-35). Joi, în Fap 3, 11-26, avem discursul lui Petru care îi convinge pe israeliți că Dumnezeu l-a înviat pe cel pe care ei îl dăduseră la moarte şi că apostolii fac minuni în numele şi cu puterea Celui Înviat. Evanghelia (Lc 24, 35-48) vine să întărească cu argumente scripturistice învierea lui Cristos: Mântuitorul a înviat a treia zi, după cum este scris în profeţi. Vineri, prima lectură (Fap 4, 1-12) ne învaţă că doar în Cristos este mântuire, iar evanghelia (In 21, 1-14) descrie apariţia lui Cristos înviat pe malul Mării Tiberiadei, unde mănâncă împreună cu discipolii pentru a le demonstra că este viu. Sâmbătă, în Fap 4, 13-21 Petru şi Ioan dau mărturie cu îndrăzneală despre Cel Înviat: „Noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit.” În evanghelie (Mc 16, 9-15), Isus îi trimite pe ucenici să anunţe în toată lumea vestea cea bună la toată făptura.
Concluzie
De-a lungul istoriei, Biserica a cunoscut numeroase octave, uzanţe cunoscute şi în lumea ebraică, care aveau rolul de a întări sărbătorile mai importante. Conciliul Tridentin a cernut multe dintre acestea, reţinând doar octava Crăciunului, octava Paştelui şi octava Rusaliilor. După Conciliul al II-lea din Vatican, a dispărut şi octava Rusaliilor. Chiar dacă în timpul Părinţilor Bisericii, octava Paştelui a căpătat conotaţia unui timp privilegiat de instruire a noilor botezaţi, totuşi nu trebuie uitat faptul că Biserica a voit dintotdeauna să sublinieze că nu se cuvenea ca sărbătoarea cea mai importantă pentru viaţa oricărui creştin să fie celebrată solemn numai o singură zi.
„Creștinilor, aduceți Victimei Pascale jertfă de laudă! / Mielul a răscumpărat turma; / Cristos cel nevinovat i-a împăcat pe oamenii păcătoși cu Tatăl ceresc. / Moartea și viața s-au înfruntat în mod minunat: / Stăpânul vieții a murit, dar acum e viu și domnește.” (din Secvența pentru sărbătoarea Învierii Domnului)
Pr. Gabriel Anghel
Actualitatea creştină, nr. 4/2021, Anul XXXII, p. 8-9.