Hommage à Marcel Dupré – 50 de ani de la moarte
Parafrazând titlul cărții pianistului Daniel Barenboim, O viață în slujba muzicii, reușim să surprindem admirația condiției ideale a muzicianului, aceea de a-și dedica întreaga viață muzicii, asemenea unui jurământ matrimonial și, totodată, putem să extragem și să aclamăm dovezile de netăgăduit ale acestui deziderat prezent neîntrerupt în cei 85 de ani de viață ai muzicianului Marcel Dupré.
Anul acesta, lumea muzicală organistică internațională îl omagiază pe cel care a fost interpretul, improvizatorul, compozitorul și pedagogul Marcel Dupré. Astfel că peste tot în lume se organizează diverse evenimente ce au în centru imaginea acestui organist de geniu. La București, portretul muzical al acestui muzician a fost creionat în data de 30 mai, în cadrul Festivalului de orgă Cantus Ecclesiae organizat în perioada 23-30 mai la Catedrala Romano-Catolică Sfântul Iosif, printr-un concert de orgă susținut de către Alexandru Catău, organist român stabilit la Paris..
Născut în nordul Franței, la Rouen, în anul 1886 într-o familie de muzicieni cu o lungă tradiție muzicală, Marcel Dupré s-a dovedit a fi un copil-minune, dar familia sa nu a făcut din aceasta un scop în sine, ci i-a oferit copilului o educație muzicală riguroasă, cu reverberații în întreaga sa ascensiune muzicală. Dupré a crescut într-o atmosferă artistică care i-a netezit calea spre cunoaștere; astfel a luat primele lecții de pian, armonie și contrapunct de la tatăl său, care l-a educat să gândească clar, concis și metodic, aspecte definitorii pentru stilul lui Marcel Dupré.
În anul 1902, Marcel Dupré a intrat la Conservatorul din Paris, la clasa de pian a profesorului Louis Joseph Diémer (1843-1919), iar ulterior a devenit discipolul celor mai renumiți organiști francezi, printre aceștia numărându-se Alexandre Guilmant (1837-1911), Charles-Marie Widor (1844-1937), Louis Vierne (1870-1937). În timpul acestor studii a obținut succesiv premiul I pentru pian (1905), premiul I pentru orgă (1907) și primul Mare Premiu de la Roma pentru cantata sa Psychée (1914).
Fără a ierarhiza, pentru Marcel Dupré, viața în slujba muzicii a însemnat: interpretare, improvizare/creare, predare. Astfel că, în 1906, a devenit asistentul lui Charles-Marie Widor la marea orgă Cavaillé-Coll a bisericii pariziene Saint-Sulpice, urmând ca în 1934 să fie numit organistul titular al acesteia. Între anii 1916 și 1920 l-a înlocuit pe profesorul său, Louis Vierne, la orga catedralei Notre-Dame de Paris. În anul 1920 a susținut zece recitaluri la Conservatorul din Paris, unde a interpretat, din memorie, opera completă pentru orgă solo a lui Johann Sebastian Bach, iar un an mai târziu a repetat această performanță la Palatul Trocadéro. Artist de înaltă clasă, Marcel Dupré a concertat în toată lumea, totalizând 2.178 de recitaluri în turneele prin Europa, America și Australia.
În calitate de compozitor, Marcel Dupré a lăsat moștenire posterității aproape 70 de opusuri, estetica sa bazându-se mai ales pe contrapunct, dar depășind cu mult limitele scrierii tehnice, deschizând astfel ușile către noi orizonturi. Dupré a infuzat o viață nouă în binomul preludiu-fugă, a adus genul poemului simfonic în literatura de orgă și a redimensionat genul simfonic organistic, improvizând magistrale simfonii pe teme gregoriene, deoarece la Marcel Dupré compoziția și improvizația se întrepătrund. Muzicologul francez François Sabatier consideră că „talentul excepțional al lui Dupré ca improvizator s-a datorat tehnicii sale strălucite, înțelegerii contrapunctului, stăpânirii formei și amplorii sale culturale. Folosind un limbaj simfonic postromantic, el a tratat fiecare gen cu precizie, de la versetul simplu la simfonie sau preludiu și fugă”.
Cea mai mare parte a creației sale este dedicată instrumentului său de suflet – orga. Astfel, descoperim lucrări pentru orgă solo (Trei preludii și fugi op. 7, Symphonie-Passion op. 23, Le chemin de la Croix op. 29), orgă și orchestră (Simfonia în sol minor op. 25, Concertul în mi minor op. 31, Poemul eroic op. 33), pentru pian și orgă (Variațiuni pe două teme op. 35), dar și lucrări pentru pian și orchestră (Fantezia în si minor op. 8), pentru vioară și pian (Sonata op. 5), precum și muzică vocală (Cantata Psyché op. 4). Îi datorăm, de asemenea, edițiile îngrijite ale tuturor operelor de orgă ale lui Johann Sebastian Bach (12 volume, Paris, 1938), integrala concertelor pentru orgă și orchestră de Georg Friedrich Händel, precum și a lucărilor lui César Franck, Robert Schumann și Felix Mendelssohn Bartholdy.
Prin creația sa, Marcel Dupré face parte din grupul marilor simfoniști organiști francezi. César Franck a creat noul gen simfonic pentru orgă, Charles-Marie Widor a abordat teme gregoriene în simfoniile sale, iar Marcel Dupré a continuat demersul predecesorilor săi într-o notă extrem de personală și inovatoare – improvizația. Printre opusurile sale descoperim cinci lucrări simfonice, respectiv două simfonii: Symphonie-Passion op. 23, Deuxième Symphonie op. 26 în do diez minor și trei poeme simfonice: Le chemin de la Croix op. 29, Évocation. Poème symphonique op. 37 și Vision. Poème symphonique op. 44.
Dintre acestea, două lucrări se evidențiază într-un mod complet original deoarece acestea au fost improvizate în concerte și ulterior au fost așternute pe hârtie. Este vorba despre Symphonie-Passion op. 23 și poemul simfonic Le chemin de la Croix op. 29.
Symphonie-Passion op. 23 este primul opus simfonic al lui Marcel Dupré și a luat naștere sub forma unei improvizații a acestuia în cadrul concertului din iarna anului 1921 susținut la Auditoriul Wanamaker din Philadelphia, varianta finală a simfoniei fiind prezentată publicului trei ani mai târziu în cadrul unui concert, susținut tot de compozitor, la Catedrala Westminster din Londra, în luna octombrie a anului 1924.
Lucrarea are un caracter programatic religios și este structurată în patru părți care ilustrează muzical întreg misterul creștinătății: nașterea, moartea și învierea lui Isus Cristos: Le Monde dans l’attende du Sauveur – Nativité – Crucifixion – Résurrection. În aceste mișcări sunt prelucrate patru imnuri creștine, două din perioada Crăciunului – Jesu redemptor omnium, Adeste fideles – și două din perioada pascală – Stabat Mater dolorosa, Adoro te devote – dar nu în integralitatea lor, ci doar fragmente și motive relevante.
A doua lucrare simfonică cu caracter programatic religios din creația lui Marcel Dupré este poemul simfonic Le chemin de la Croix op. 29. Și această piesă a luat naștere tot în urma unei improvizații, dar de această dată în cadrul unui concert organizat la Conservatorul Regal din Bruxelles. În cele paisprezece stațiuni este prezentat un discurs muzical postromantic ambivalent, atât de tip impresionist prin contururi, cât și expresionist prin sonorități, limbajul fiind la limita tonalului. Lucrarea începe cu condamnarea lui Isus la moarte din curtea lui Pilat, prezentând cronologic evenimentele esențiale ale drumului până pe Golgota: întâlnirea cu Maica sa îndurerată, cu femeile din Ierusalim, ajutorul oferit de Simon din Cirene, „vedem” cele trei căderi ale lui Isus sub povara Crucii, „auzim” cum este pironit pe Cruce și cum își dă duhul în mâinile Tatălui Său ceresc, fiind apoi îngropat într-un mormânt nou. Finalul piesei este unul feeric, liniștind întreaga atmosferă zbuciumată a piesei.
Marcel Dupré îmbrățișează și vocația de pedagog, preluând din anul 1926 până în 1954, la Conservatorul din Paris, clasa de orgă a lui Eugène Gigout (1844-1925). Din anul 1954 până în 1956 l-a succedat, în calitate de director al Conservatorului din Paris, pe Claude Delvincourt (1888-1954). Marcel Dupré a fost un creator de școală organistică, tehnicile sale pedagogice fiind cuprinse în tratatele sale: Gammes de Pédale pour Orgue (1924), Traité d’Improvisation à l’Orgue (1925), Méthode d’Orgue (1927), Exercises Préparatoires à l’Improvisation libre (1937), Manuel d’Accompagnement du Plain Chant (1937), Données élémentaires d’acoustique à l’usage des étudiants organistes (1937).
Prin activitatea sa didactică, Marcel Dupré a dus tehnica organistică într-un punct necunoscut înaintea sa, formând o pleiadă de mari organiști, printre aceștia enumerându-i pe André Fleury (1903-1995), Olivier Messiaen (1908-1992), Gaston Litaize (1909-1991), Rolande Falcinelli (1920-2006), Jean Langlais (1907-1991), Jean-Jacques Grunenwald (1911-1982), Jeanne Demessieux (1921-1968), Pierre Cochereau (1924-1984), Marie-Claire Alain (1926-2013).
În data de 30 mai a anului 1971, după o viață dedicată total în slujba muzicii, Marcel Dupré a părăsit lumea pământească, lăsând posterității imaginea superlativă a interpretului, a improvizatorului/compozitorului și a pedagogului de geniu.
Eduard Antal
Articol publicat în Actualitatea creștină, nr. 6/2021, p. 14-15.
