120 de ani de la consacrarea bisericii „Sf. Anton de Padova” din M. Kogălniceanu
Până la Războiul de Independență (1877-1878), creștinii din Dobrogea – parte a provinciei otomane Rumelia – nu aveau voie să-și construiască biserici cu turn. Puținele lăcașuri creștine nu se deosebeau prea mult de locuințele „ghiaurilor iflaklari” (numele comun dat creștinilor valahi!). Germanii veniți în Dobrogea din sudul Basarabiei, începând cu 1840, de confesiune romano-catolică sau evanghelică, și-au construit la început simple capele sau case de rugăciune. După alipirea la România, cerul Dobrogei a început să fie străpuns de fleșele bisericilor „nemțești”, cea mai frumoasă fiind, fără îndoială, biserica din Cara-Murat/Caramurat, (din 1930 Ferdinand I, respectiv M. Kogălniceanu începând cu 1949).
În 1875, mai multe familii de germani catolici s-au așezat în apropierea lacului Tașaul, spre Năvodari. Între anii 1876-1880, aceștia se vor muta de la Tașaul la Caramurat, unde în 1880 trăiau circa 120 de suflete și se gândeau să-și organizeze viața bisericească. Erau îngrijiți sufletește de călugării catolici capucini din Trapezunt, care rezidau la Constanța încă din 1860. În noua lor așezare, și-au croit drumuri largi, curți încăpătoare, case și acareturi trainice, dar mai întâi de toate și-au construit o capelă și o școală pentru educația copiilor.
După discuții îndelungate, la începutul anului 1897, cu un fond inițial de 12.000 de lei, catolicii din Caramurat au decis să înceapă lucrările la noua biserică. Pentru aceasta, arhiepiscopul l-a trimis la Caramurat, încă din 10 octombrie 1896, pe Pr. Emanoil Mierzowski. Enoriașii s-au angajat să aducă piatra și să confecționeze cărămida, să procure nisipul, pietrișul și să asigure arderea varului. Arhitectul Matia Surber din București, cel care a făcut planurile bisericii, era de părere se va putea ajunge „la roșu” cu suma de 20.000 lei.
Lucrările au început în aprilie 1897, pe 25 ale lunii respective Arhiepiscopul Hornstein putând binecuvânta piatra de temelie. Șantierul a înaintat cu greu din cauza ploilor care au stricat circa 30.000 de cărămizi și au îngreunat mult transportul. Cu toate aceste, la 1 noiembrie 1897 (sărbătoarea Tuturor Sfinților), comunitatea parohială îi aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru că biserica este ridicată, fiind gata și acoperișul, și turnul. În anul 1898 se fac mari eforturi pentru finisarea și mobilarea bisericii. Regele Carol I, romano-catolic, dăruiește 1.000 de lei, iar Arhiepiscopia de București, un împrumut de 3.000 de lei. Până în toamnă lucrările înaintează foarte bine, astfel încât canonicul Mierzowski, delegat al Arhiepiscopului Hornstein, binecuvântează biserica (o binecuvântare simplă!) în ziua de 6 octombrie 1898, oferind-o cultului în cinstea Sfântului Anton de Padova.
Biserica are o lungimea 30,80 m, la interior; lățimea de 10 m; înălțimea de 9,50 m; înălțimea turlei este de 27,30 m. Altarul mare este împodobit cu sculpturi în lemn marca Stuflesser, la fel ca și Calea Sfintei Crucii, altarele laterale, amvonul și cristelnița.
Deși se hotărâse consacrarea solemnă a noii bisericii pentru anul 1899, o secetă cumplită a adus mizeria în casele dobrogenilor. Criza economică a cuprins întreaga țară și s-a prelungit până în 1900, sfințirea solemnă a noii biserici fiind amânată. „În final, pe 16 mai 1901, Arhiepiscopul Hornstein a consacrat solemn altarul principal și biserica, această podoabă a catolicilor din Dobrogea, monument al credinței enoriașilor din Caramurat” (Ep. Schubert, fost paroh de Caramurat).
Mons. Ieronim Iacob
Actualitatea creştină, nr. 7/2021, Anul XXXII, p. 33.
