Scrisoare pastorală pentru sărbătoarea Învierii Domnului
Sfinţiile Voastre, cucernici Părinţi,
Dragi persoane consacrate,
Iubi fraţi şi surori în Cristos,
La începutul Postului Mare abia auzeam câte ceva despre coronavirus şi am pornit pe drumul obişnuit de pregătire la sărbătoarea Paştelui. Numai că odată cu trecerea timpului, postul asumat – mai mult sau mai puţin convenţional – a început să capete un alt contur, aducând cu sine foarte multe renunţări şi îngrădiri în diferitele domenii ale vieţii, ajungându-se chiar şi la un adevărat „post euharistic”, cu imposibilitatea participării la Sfânta Liturghie comunitară… Şi chiar cu perspectiva unui Paște „trăit” online prin mijloacele de comunicaţie. Epidemia coronavirusului Covid-19 s-a abătut asupra lumii întregi, inclusiv asupra ţării noastre, ca o adevărată furtună de nisip în pustiu. În mod necesar, totul trebuie să se oprească până ce furtuna va trece. Este exact ceea ce trăim noi creştinii în coincidenţă cu zilele Postului Mare, când pregătirea noastră pornită cu invitaţia la convertire – „convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” la impunerea cenuşii pe cap – ne aduce aminte de formula alternativă: „Memento, homo, quia pulvis es, et in pulverem reverteris” – „aminteşte-ţi, omule, că eşti praf şi în praf te vei întoarce”. Nu sunt cuvinte neliniştitoare, nu sunt cuvinte ameninţătoare, nu reprezintă un fel de „terorism spiritual”. Suntem pământ iubit de Dumnezeu, răscumpărat de Cristos. Isus a pătimit pe Cruce, dar a învins moartea şi noi credem în învierea trupurilor, în viaţa veşnică.
Paştele este sărbătoarea acestei victorii asupra morţii. Este vorba de o realitate minunată, extraordinară, eliberatoare, de care ne-am dat seama abia în aceste zile de pandemie. Acest timp de criză provocată de coronavirus ne pune înaintea unei realităţi care ne cere să nu fugim, să nu ne întoarcem încă o dată în altă parte, ci să înfruntăm cu mare simţ de libertate şi de responsabilitate prezentul, de a nu continua să-L acuzăm pe Dumnezeu, de a nu evoca în zadar pedepsele Sale mai mult sau mai puţin meritate, de a fi oneşti şi de a recunoaşte că unica afirmaţie sigură şi indiscutabilă pe care o putem împărtăşi este că suntem un „mister fragil”, mysterium fragilis.
Fiecare din noi ştie foarte bine că este născut şi ştie foarte bine că va muri: nu este o veste de nenorocire, dar este o simplă realitate. În calitate de creştini trebuie să adăugăm la această realitate o altă realitate, la fel de indiscutabilă, şi anume „teologia mântuirii”, adică scopul ultim spre care tindem. Acest scop nu este „nimicul”, ci este Dumnezeu. Acest timp de izolare şi de epidemie poate şi trebuie folosit şi pentru a reflecta asupra acestui „mysterium fragilis”: suntem praf, argilă plăsmuită de mâinile înţelepte ale lui Dumnezeu Creatorul, care conduce paşii noştri cu înţelepciune şi dispune orice lucru după providenţa Sa, spre nostra salutis causa, adică pentru mântuirea noastră. Dacă vom şti să ne oprim şi să reflectăm asupra acestui mare mister, vom descoperi adevărul cuvintelor Apostolului Paul, care în Scrisoarea către Romani afirmă: „Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39).
Desigur, nu va putea această nouă pandemie provocată de numitul virus Covid-19, alias virus corona, să ne separe de iubirea lui Dumnezeu şi desigur, până la urmă totul se va sfârşi bine, pentru că ultimul cuvânt asupra fragilei noastre existenţe, chiar şi asupra evenimentului inevitabil al morţii, totul îi revine lui Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, cea mai mare teamă, realitatea teribilă de care trebuie să fugim este păcatul de moarte, nu păcatul corporal; el poate fi doar amânat, dar nu anulat. Aşa cum pentru lupta cu virusul este necesară o perioadă de „carantină” (recomandată sau obligatorie!), la fel, primul lucru care trebuie făcut pentru vindecarea de păcat este retragerea în „pustiu”, într-un loc separat de lume („staţi acasă”!), pentru a rămâne singuri cu noi înşine şi cu Dumnezeu (nici măcar la biserică nu trebuie să-L căutăm!). Postul Mare – patruzeci de zile sunt un timp cronologic cu o valoare simbolică foarte puternică – sunt zile (acceptate de voie sau de nevoie!) ca un îndemn puternic de a revizui propriul stil de viaţă şi de schimbare a unor atitudini dăunătoare. Nicio posibilitate de a avea un post mai scurt! Trebuie să-l facem până la Paşte.
Pe de altă parte, aşa cum epidemia coronavirusului cere o perioadă de îngrijiri şi analize pentru recuperarea sănătăţii trupeşti, la fel Postul Mare (asociere întâmplătoare sau nu, din punct de vedere etimologic, cuvântul din limba latină „quadragesima” se asociază foarte bine cu „carantină”) se prezintă ca un „timp favorabil” (2Cor 6,2), în care este nevoie să activăm anticorpii pentru a învinge în bătălia cea grea. Între aceste atitudini, lecţia pe care pandemia actuală ne-o prezintă în mod evident şi neechivoc este acceptarea convinsă a sensului limitei, recunoașterea fragilităţii noastre (omul = „mysterium fragilis”) şi a caracterului limitat al umanității noastre. Acceptarea propriilor limite ajută la recuperarea valorii „carităţii”, a solidarităţii şi a fraternităţii. Acestea sunt aspectele pozitive pe care epidemia coronavirusului le pune în evidenţă într-un mod exemplar. În aceste zile, la noi în ţară, dar şi în ţările Europei, asistăm la un minunat spectacol: un adevărat concurs de solidaritate, de dăruire, de împărtăşire. Dialogul, disponibilitatea faţă de cel slab, construirea unei adevărate fraternităţi, sunt adevărate bogăţii, pe care oamenii au învăţat să le recupereze. Desigur, „virusul” pe care Postul Mare vrea să-l scoată din suflet este păcatul. Dacă toţi, într-adevăr, experimentăm faptul că suntem sclavi ai păcatului, Isus Cristos vine să ne elibereze. Triumful său asupra păcatului va fi sigilat cu Moartea şi Învierea Sa.
Vigilia pascală, noaptea de veghe, chiar celebrată în condiţii de austeritate anul acesta, va vesti şi în acest an triumful lui Cristos Isus, Domnul nostru, asupra păcatului şi asupra morţii. Aprinderea lumânărilor, proclamarea solemnă a Învierii cu preconiul pascal – proclamarea Învierii – şi intonarea solemnă a strigătului de victorie – Aleluia! – se vor face „virtual”, şi mulţi dintre dumneavoastră veţi fi în comuniune cu preoţii din biserici doar online, cu ajutorul mijloacelor de comunicaţie. Dar va fi realitate şi se va celebra Paştele în acest an, în aceste condiţii de „situaţie de urgenţă”. Şi anul acesta vom cânta, poate din casele noastre, „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!”. Şi după aceea, în familiile noastre, vom ciocni ouăle roşii, în semn de bucurie şi speranţă. Vigilia pascală este şi va rămâne o noapte a minunilor: „o, fericită Noapte, care singură ai meritat să cunoşti timpul şi ceasul în care Cristos a înviat din morţi!” (Preconiul pascal). Poate vom simţi nostalgia sunetului solemn al clopotelor, dar anul acesta ne mulţumim cu ecoul lor care vestește în mod tainic: Cristos a înviat!
Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,
Anul acesta va fi un Paște marcat de „durere”, diferit pentru întreaga lume creştină, şi bisericile goale din această ultimă perioadă sunt deja un semn. Pandemia coronavirus ne obligă să trăim „la distanţă” toate celebrările din Săptămâna Sfântă. Dar vestea finală va fi aceeaşi: Cristos a înviat! A înviat cu adevărat! Aleluia! Clopotele şi cântările, executate mai mult „solo”, vor cânta totuşi victoria libertăţii asupra sclaviei, a luminii asupra întunericului, a vieţii asupra morţii… a vieţii asupra morţii, şi vrem să sperăm că va fi şi o victorie şi eliberare de temutul virus care ne-a întunecat prea tare zilele Postului Mare. Cuvintele Sfântului Paul din Scrisoarea către Romani pot fi o încurajare pentru a spera mai departe în victoria binelui, a luminii, a vieţii: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia?” (Rom 8,35), şi răspunsul Apostolului ca un ecou care ajunge la noi: „Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit… şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (v. 37-39). Învingători prin Pătimirea, Moartea şi Învierea Fiului lui Dumnezeu! Paştele este şi rămâne sărbătoarea bucuriei prin excelenţă: Cristos Înviat rămâne mereu cu noi, El ne arată lumina feţei sale de Înviat şi nu părăseşte pe cei care sunt în încercări, durere şi doliu. El este speranţa noastră şi cea mai frumoasă tinereţe a acestei lumi. Tot ceea ce atinge El devine tânăr, devine nou, se umple de viaţă. Dacă „virusul” va mai continua să semene teroare şi preocupări, amintiţi-vă că Isus Cristos a învins tot răul şi moartea! Cu aceste trăiri şi sentimente încheiem timpul Postului Mare şi ne pregătim pentru „sărbătoarea sărbătorilor”, inima anului liturgic şi nucleul credinţei noastre. Paştele înseamnă viaţă, lumină şi speranţă şi noi toţi avem nevoie mare de viaţă nouă, de lumină adevărată şi de speranţă vie care nu înşală. Învierea lui Cristos ne spune că iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât orice rău şi decât însăşi moartea.
Ca Păstor al dumneavoastră, mă adresez tuturor comunităţilor parohiale, tuturor familiilor şi persoanelor consacrate, pentru a vă spune: curaj, nu vă temeţi, Cristos Înviat este cu noi! Tuturor vă doresc Sărbători pascale binecuvântate, pline de darul bucuriei şi al speranţei aduse de Cristos!
Cristos a înviat! Aleluia!
† Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 4/2020, Anul XXXI, pag. 3-4.
