Scrisoarea Papei Francisc către frații săi preoți
Mulțumesc pentru fidelitatea voastră față de angajamentele asumate. Este într-adevăr semnificativ că există persoane care asumă angajamente care cer toată viața. Noi continuăm să credem în Dumnezeu, care nu a rupt niciodată alianța sa, chiar și atunci când noi am încălcat-o de nenumărate ori. Asta ne invită să celebrăm fidelitatea lui Dumnezeu, care nu încetează să aibă încredere.
În această scrisoare adresată preoților, Papa Francisc se oprește asupra a patru cuvinte cheie pentru a vorbi despre durere, despre recunoștință, despre curaj și despre laudă, pentru a le mulțumi și pentru a-i încuraja pe confrații preoți care slujesc în mod exemplar.
Cu ocazia împlinirii a 160 de ani de la moartea sfântului Paroh de Ars, Ioan Maria Vianney, Papa Francisc a scris o scrisoare intitulată: Către frații mei preoți. O scrisoare care se adresează tuturor preoților din lume, care îşi împlinesc în mod exemplar slujirea preoțească. O scrisoare de mulțumire, de încurajare, de apropiere faţă de acei slujitori care „lasă totul pentru a se angaja în viața de zi cu zi a comunității”. Scrisoarea are patru cuvinte cheie: durere, recunoștință, curaj, laudă.
Papa Francisc începe scrisoarea vorbind despre durerea din Biserică şi din viaţa preoţilor. „În ultimele timpuri am putut să aud mai clar strigătul fraţilor noştri, victime ale abuzurilor de putere, de conştiinţă şi sexuale din partea slujitorilor hirotoniţi. Fără îndoială, este un timp de suferinţă în viaţa victimelor care au îndurat diferite forme de abuz; şi pentru familiile lor şi pentru tot poporul lui Dumnezeu”. Pentru sfântul Părinte însă, fără a nega aspectele negative, ar fi nedrept „să nu recunoaştem atâţia preoţi care, în manieră constantă şi integră, oferă tot ceea ce sunt şi au pentru binele altora şi duc înainte o paternitate spirituală care ştie să plângă cu aceia care plâng; sunt nenumăraţi preoţii care fac din viaţa lor o faptă de milostenie în regiuni sau situaţii adesea neospitaliere, depărtate sau abandonate, chiar şi cu riscul propriei vieţi”. Episcopul Romei le mulțumește preoţilor pentru „exemplul curajos şi constant care ne arată cum voi continuaţi să vă puneţi în joc cu bucurie pentru Evanghelie”.
Al doilea cuvânt este recunoștință. „În momentele de dificultate, de fragilitate, precum şi în cele de slăbiciune şi în care ies la iveală limitele noastre, când cea mai rea dintre toate ispitele este aceea de a rămâne să rumegăm în gând dezolarea frângând privirea, judecata şi inima, în acele momente este important – chiar aş îndrăzni să spun crucial – nu numai să nu pierdem amintirea plină de recunoştinţă pentru trecerea Domnului în viaţa noastră, amintirea privirii sale milostive care ne-a invitat să ne punem în joc pentru El şi pentru poporul său, ci să avem şi curajul de a o pune în practică şi cu psalmistul să reuşim să construim propria noastră cântare de laudă pentru că „veşnică este milostivirea lui”. Recunoştinţa este mereu o „armă puternică”. Numai dacă suntem în stare să contemplăm şi să mulţumim concret pentru toate gesturile de iubire, generozitate, solidaritate şi încredere, precum şi de iertare, răbdare, suportare şi compasiune cu care am fost trataţi, vom lăsa ca Duhul să ne dăruiască acel aer proaspăt în măsură să reînnoiască (şi nu să peticească) viaţa şi misiunea noastră”. Papa Francisc le mulţumeşte fraţilor întru preoţie „pentru fidelitatea faţă de responsabilităţile însuşite”. Este „într-adevăr semnificativ” – observă – ca într-o societate şi într-o cultură lacome să existe persoane care descoperă bucuria de a-şi dărui viaţa. Pontiful mulţumeşte pentru celebrarea Sfintei Liturghii zilnice şi pentru sacramentul reconcilierii, trăit „fără forme de rigorism şi laxism”, asumându-şi responsabilitatea faţă de persoane şi „însoţindu-le pe calea convertirii”. Sfântul Părinte mulţumeşte pentru vestirea Evangheliei făcută „tuturor şi cu însufleţire”.
Apoi în scrisoare urmează cuvântul curaj. Scrie sfântul Părinte: „misiunea la care am fost chemaţi nu implică să fim imuni la suferinţă, la durere şi chiar la neînţelegere; dimpotrivă, ne cere să le înfruntăm şi să le asumăm pentru a lăsa ca Domnul să le transforme şi să ne configureze mai mult cu El”. Pentru Papa Francisc, „un „test” bun pentru a şti cum se simte inima noastră de păstor este să ne întrebăm cum înfruntăm durerea. De multe ori se poate întâmpla să ne comportăm ca levitul sau preotul din parabolă care se întorc în partea cealaltă şi îl ignoră pe omul care zace la pământ. Alţii se apropie rău, intelectualizează refugiindu-se în locuri comune: „viaţa este aşa”, „nu se poate face nimic”, dând spaţiu fatalismului şi descurajării; sau se apropie cu o privire de preferinţe selective, generând astfel numai izolare şi excludere”. Sfântul Părinte subliniază o altă atitudine subtilă şi periculoasă care, aşa cum îi plăcea lui Bernanos să spună, este „cel mai preţios elixir al diavolului” şi cel mai dăunător pentru noi care vrem să-l slujim pe Domnul, pentru că seamănă descurajare, stare de orfan şi duce la disperare. Dezamăgiţi de realitate, de Biserică sau de noi înşine, putem trăi ispita de a ne agăţa de o tristeţe dulceagă, pe care Părinţii din Orient o numeau apatie. Papa observă că, pentru a menţine inima curajoasă, nu trebuie neglijate două legături constitutive. Prima, cu Isus, iar îndemnul este de a nu exclude „însoţirea spirituală, prezenţa unui frate pentru a vorbi şi a se confrunta, pentru a discuta şi a discerne propriul parcurs”. Cea de-a doua legătură este cu poporul: „Nu vă izolaţi de credincioşii voştri, de prezbiteri sau de comunitatea din care faceţi parte. Şi, cu atât mai puţin, nu vă izolaţi în grupuri închise sau elitiste… un preot curajos merge întotdeauna în întâmpinarea celuilalt.” Papa le cere preoţilor să fie „aproape de cei care suferă, pentru a se afla, fără ruşine, alături de mizeriile umane şi, de ce nu, pentru a le trăi ca şi cum le-ar aparţine”, fiind „făuritori de relaţii şi comuniune, deschişi, încrezători şi în aşteptarea noutăţii pe care Împărăţia lui Dumnezeu vrea să o suscite în zilele noastre”.
Ultimul cuvânt cheie din scrisoare este cel de laudă. „Este imposibil de vorbit despre recunoştinţă şi încurajare fără a o contempla pe Maria. Ea, femeia cu inima străpunsă, ne învaţă lauda capabilă să deschidă privirea spre viitor şi să redea speranţă prezentului. Toată viaţa sa a fost condensată în cântarea sa de laudă, pe care suntem invitaţi şi noi s-o cântăm ca promisiune de plinătate. Să privim la Maria pentru ca să purifice ochii noștri de orice «pai» care ar putea să ne împiedice să fim atenţi şi treji pentru a-l contempla şi a-l celebra pe Cristos care trăieşte în mijlocul poporului său. Să lăsăm ca recunoştinţa – îndemnul final al Papei Francisc – să trezească lauda şi să ne încurajeze încă o dată la misiunea de a unge pe fraţii noştri în speranţă. Să fim oameni care mărturisesc cu viaţa lor compasiunea şi milostivirea pe care numai Isus ni le poate dărui.”
În concluzie, putem să spunem că ne aflăm în faţa unui text intens şi bogat în nuanţe până acolo încât este greu de comentat, în mod exhaustiv (de altfel, nu este un text de comentat, ci foloseşte ca însoţire pentru toţi catolicii, nu numai pentru preoţi, în truda cotidianităţii). Aşadar, era nevoie de un cuvânt de încurajare, de stimă, de apropiere. Era nevoie de un „mulțumesc” precum cel conţinut în paginile scrisorii papale. Pentru ca durerea provocată trupului bisericesc de infidelitatea câtorva – cum s-a întâmplat cu teribila plagă a abuzurilor – să nu ducă la riscul uitării fidelităţii multora, trăită în ciuda atâtor eforturi şi limite omeneşti. De aceea, Papa Francisc a dorit să mulțumească celor care şi în prezent îşi oferă propria existenţă lui Dumnezeu, slujindu-l prin slujirea oamenilor şi reînnoind acel „da” iniţial al propriei vocaţii, păstrând memoria chemării primite.
Pr. dr. Emil Moraru
Actualitatea creştină, nr. 9/2019, Anul XXX, p. 8-9.
