Acum când ne apropiem de sfârșitul Anului Jubiliar aflat sub semnul speranței, este potrivit să medităm la figurile acelor oameni care s-au sfințit punându-și toată nădejdea lor în Domnul. Unul dintre ei este Fericitul Vladimir Ghika: într-o scrisoare trimisă fratelui său în exil în martie 1952, el scria, prins în toiul prigoanei comuniste: „Sunt, din plin, profesor de speranță…”[1]
În timpul vieții Monseniorului (1873-1954) s-au celebrat în Biserica Catolică cinci ani jubiliari.
Anul 1875, proclamat de Fericitul Pius al IX-lea pe când Vladimir Ghika avea doar doi ani, a fost un „jubileu al tăcerii”, celebrat fără ceremonii speciale și cu Poarta Sfântă închisă, ca protest la anexarea Romei de către regele Victor Emanuel al II-lea.
Jubileul anului 1900 a fost proclamat de Leon al XIII-lea, căruia Ghika îi purta o mare admirație. Celebrările, deși limitate de vitregia climatului politic, au jucat probabil un rol în decizia tânărului Vladimir care, în martie 1902, într-un articol dedicat jubileului celor 25 de ani de pontificat ai Papei, își anunță trecerea la catolicism.
În 1925, Papa Pius al XI-lea va proclama „Jubileul păcii”: an de milostivire, iertare și refacere spirituală după tragedia Primului Război Mondial. În acest An Sfânt, Pius al XI-lea le-a vorbit zilnic pelerinilor, atrăgându-și numele de „Papa misionar”. Vladimir Ghika a împărtășit spiritul misionar al Papei, pe care îl cunoștea personal și pe care chiar în acel an îl consultă în vederea înființării unei societăți de ajutorare a misiunilor. Ghika locuia pe atunci la Paris; fusese sfințit preot în 1923 și se împărțea între slujirea refugiaților la Biserica Străinilor din Paris, înființarea unui așezământ numit Casa Sfântului Ioan, la Auberive, și pastorația muncitorilor săraci din periferia Villejuif, la toate acestea adăugându-se frecvente călătorii pe uscat și pe mare.
Cum reușea Monseniorul să împace atâtea solicitări? Într-o scrisoare către Jacques Maritain din Anul Sfânt 1925, el mărturisește: „Nu încetez să am încercări, de altfel, de la [refugiații] ruși, de la familie, de la Sf. Ioan, în parte. Iau totul cum pot mai bine, în formă și în semn de cruce. Și încerc cum pot mai bine să înțeleg, fără să reușesc totdeauna, lecția dată.”
În continuarea acestui efort de „înțelegere a lecției”, autoarea Mihaela Vasiliu a adunat în volumul O lumină în întuneric (reeditat anul acesta[2]) eforturile unor cercetări și discuții cu persoane-cheie care surprind spiritualitatea jubiliară a Fericitului Vladimir Ghika. Astfel, un eveniment petrecut în 1925 ne dezvăluie sursa imensei lui energii și dăruiri. Spre sfârșitul Jubileului, în decembrie, Pius al XI-lea a dat lumii enciclica Quas primas prin care instituia sărbătoarea lui Cristos Rege, arătând că „El trebuie să domnească asupra voințelor noastre, care trebuie să asculte de legile și preceptele lui Dumnezeu. El trebuie să domnească în inimile noastre…, în trupurile noastre…, care să servească drept instrumente pentru sfințirea sufletelor noastre sau, ca să folosim cuvintele Apostolului Pavel, drept instrumente ale dreptății în slujba lui Dumnezeu (Romani 6, 13)”. Recunoaștem în cuvintele Sfântului Părinte programul spiritual al Fericitului Vladimir Ghika, orientat prin toate actele vieții sale către slujirea lui Cristos Rege.
Următorul an jubiliar, 1950, Monseniorul îl va trăi în România fără putința de a se deplasa la Roma, asistând la înăsprirea prigoanei comuniste și la limitarea crescândă a libertății civile și religioase. Trei ani mai târziu, această libertate i se va răpi cu totul când Monseniorul, aflat în arestul securității deja din noiembrie 1952, va fi acuzat de înaltă trădare pentru că a păstrat legătura cu Vaticanul și va fi trimis la închisoarea Jilava. Era o zi de duminică: 24 octombrie 1953, sărbătoarea lui Cristos Rege.
Liana GEHL
[1] Cf. Francisca Băltăceanu et al., Vladimir Ghika – profesor de speranță, Editura ARCB, București 2013.
[2] Mihaela Vasiliu, O lumină în întuneric: Monseniorul Vladimir Ghika, Editura ARCB, București 2025 (ediția I, 2012).
Actualitatea creştină, nr. 13/2025, Anul XXXVI, p. 20.
