Andrei Bejan
Sensul morţii în creştinism
De cele mai multe ori, oamenii se întreabă cel puţin în sinea lor: De ce trebuie să murim? Care este scopul morţii în existenţa vieţii noastre? Iar atunci când omul este depărtat de Dumnezeu, suferinţa şi teama acestor întrebări se adâncesc şi mai mult prin nesiguranţa vieţii şi a existenţei dincolo de mormânt, pentru că moartea în sine dă impresia că nu mai există o altă viaţă veşnică, datorită legăturilor strânse ale omului cu toate plăcerile materiale sau trupeşti, legate de lumea materială[1]. De aceea, pentru astfel de oameni, moartea este un eveniment tragic, care umple sufletul de spaimă, „din care ei caută să scape prin uitare sau prin efortul de a crea în ei o stare de indiferenţă. Ea rămâne însă ceea ce a fost de la început, o pedeapsă pentru păcat.”[2]
Fie că acceptăm sau nu, moartea este o lege generală şi universală, prin care trec toţi oamenii şi tot ceea ce este viu, creat de Dumnezeu în această lume; prin urmare, de toate ne putem îndoi, dar de faptul că toţi vom muri nu ne putem îndoi niciodată (Ps 88,49; Evr 9,27)[3].
Învăţătura creştină despre moarte nu este atât de tragică precum concepţia personală a oamenilor; dimpotrivă, este pozitivă şi plină de nădejde. În primul rând, creştinismul vede în moarte o simplă încetare a vieţii temporale şi trupeşti pe pământ[4] şi mutarea la viaţa cea adevărată şi veşnică pentru care oamenii au fost creaţi. Sfântul Apostol Paul, în Epistola către filipeni, evidenţiază acest adevăr: „…am dorinţa să mă despart de viaţa aceasta şi să fiu cu Cristos, şi aceasta ar fi cu mult mai bine” (Fil 1,23). Cuvintele Apostolului au fost materializate în vieţile martirilor, care preferau moartea pentru Cristos în schimbul vieţii pământeşti, pentru a trăi deplin şi veşnic în bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu.
Moartea are un alt sens în creştinism, mai ales pentru jertfa pe Cruce şi biruinţa asupra diavolului şi a morţii, prin moartea lui Cristos cea dătătoare de viaţă, aşa cum aminteşte şi imnul pascal din noaptea de Înviere: „Cristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.”[5]
Moartea: pedeapsă sau dar de la Dumnezeu?
Pentru prima dată în istoria umanităţii s-a folosit cuvântul moarte când Dumnezeu aşază prima poruncă în Eden pentru Adam şi Eva, interzicându-le să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi a răului (Gen 2,16-17). Cu toate acestea, aşa cum prezintă referatul biblic (Gen 3, Gen 4), porunca lui Dumnezeu este încălcată la iniţiativa şarpelui, iar primii oameni cad sub incidenţa păcatului şi a morţii.
După teologia creştină, se cunosc două feluri de morţi: moartea biologică, prin care sufletul se desparte de trup, şi moartea spirituală sau moartea sufletească, care este mai gravă şi mai grea decât prima. Prin primul fel de moarte – aşa cum am amintit mai sus – va trece toată suflarea creată de Dumnezeu pe acest pământ[6]; prin a doua moarte trec doar păcătoşii care nu aduc roade de pocăinţă în viaţa aceasta. În moartea spirituală sufletul este mort, înainte de a se sfârşi biologic şi trupul, aşa cum au experimentat protopărinţii Adam şi Eva, după neascultarea de porunca lui Dumnezeu. Această moarte sufletească s-a manifestat la primii oameni prin pierderea harului lui Dumnezeu, care apoi a fost urmată de moartea trupească[7]. Moartea duhovnicească a omului în general este caracterizată de întunecarea minţii, pierderea legăturii sufletului cu Dumnezeu, care aduce după sine lipsa îndumnezeirii, a vederii Creatorului[8]. Cel care vesteşte moartea unui suflet este păcatul de orice fel săvârşit de oameni. Prin păcat omul îşi strică identitatea sufletului, îl descompune, şi mutilează constituţia sa creată de Dumnezeu, devenind incapabil să îndeplinească scopul pentru care a fost rânduit[9].
Astfel moartea opreşte degenerarea morală a fiecărui om, nelăsând dezvoltarea imorală personală să ajungă la culmile desăvârşirii răutăţii. În acest sens, o rugăciune din slujba înmormântării din cultul Bisericii Ortodoxe arată de ce Dumnezeu a îngăduit moartea: „… dar el călcând cuvântul poruncii Tale şi nepăzind chipul Tău de care era învrednicit – pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte – din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri, ai poruncit amestecului şi împreunării acesteia … să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde şi-a luat fiinţă, până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele din care a fost alcătuit.”[10] Prin urmare, moartea nu are sensul unei pedepse, aşa cum o înțelegem noi oamenii; ea apare ca un efect al milostivirii lui Dumnezeu, care pune limită extinderii păcatului, împiedicându-l să rămână nemuritor[11].
Viaţa dincolo de mormânt sau existenţa veşnică
Viaţa omului cu adevărat începe dincolo de mormânt, când intră în viaţa veşnică pentru care a fost creat. De multe ori auzim în mass-media, când moare o persoană importantă, că a trecut în nefiinţă. Această expresie este contrară credinţei creştine, fiind lipsită de credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi în existenţa altei vieţi veşnice[12]. De aici şi frica multor oameni care cred că vor dispărea pentru totdeauna, odată cu sfârşitul lor pe acest pământ. Pentru omul credincios viaţa de dincolo nu este o legendă, ci o certitudine vie, încredinţându-se în cuvintele Mântuitorului: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii” (In 6,51). Tot în Evanghelia după Ioan, Cristos vorbeşte despre nemurirea sufletului şi despre viaţa veşnică; pentru unii, trecerea de la această viaţă trecătoare la viaţa nesfârşită din Împărăţia lui Dumnezeu va fi uşoară, iar pentru alţii va fi grea şi chinuitoare: „Nu vă miraţi de aceasta, pentru că vine ceasul în care toţi cei care sunt în morminte vor auzi glasul lui! Şi vor ieşi spre învierea vieţii cei care au făcut binele, iar cei care au săvârşit nelegiuire, spre învierea Judecăţii” (In 5, 28-29).
Pe lângă aceste mărturii scripturistice, putem observa că sufletul a fost creat de Dumnezeu pentru viaţă veşnică; fie că va locui în lumina harului dumnezeirii unde se va desfăta în mod deplin, sau va rămâne gol de Cristos, el tot va exista în veci, pentru a cunoaşte într-un mod mai deplin regretul şi suferinţa veşnică pentru despărțirea de Dumnezeu în care se află sau care se află în el[13].
Ca o concluzie a acestui studiu, moartea este văzută în creştinism ca o trecere la o viaţă nouă şi ca un dar al lui Dumnezeu, care scurtează răutatea din viaţa personală, dar şi din istoria umanităţii. Iubirea dumnezeiască a îngăduit moartea în neamul omenesc, pentru a scurta bolile, suferinţele şi necazurile din viaţa trecătoare a fiecăruia, chemându-ne spre o viaţă nouă şi veşnică, trăită deplin în lumina neînserată a iubirii dumnezeieşti.
[1] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă , vol. I, EIBMBOR, Bucureşti , 2003, 25.
[2] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, 240.
[3] Pr. prof. Ene Branişte, Gânduri despre viaţă, moarte şi nemurire, în lumina Sfintelor Scripturi, în Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate… – Studii de teologie pastorală, predici şi cuvântări, vol. IV, Ed. Andreiană, Sibiu, 2014, 473.
[4] Pr. John Anthony McGuckin, Dicţionar de teologie patristică, trad. Dragoş Dâscă şi Alin-Bogdan Mihăilescu, Ed. Doxologia, Iaşi, 2014, 327.
[5] Penticostar – adică sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinților, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, 16.
[6] Prin păcatul săvârşit, Adam a implicat întregul cosmos. A se vedea în acest sens: Andrew Louth, Introducere în teologia ortodoxă, trad. Dragoş Mîrşanu, Ed. Doxologia, Iaşi, 2014, 127.
[7] Mitropolitul Nafpaktosului Ierotheos, Dogmatica empirică a Bisericii Ortodoxe Soborniceşti – după învăţăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, vol. II, trad. Tatiana Petrache şi Mănăstirea Diaconeşti, Ed. Doxologia, Iaşi, 2017, 220.
[8] Ibidem.
[9] Sfântul Iustin Popovici, Dogmatica Bisericii Ortodoxe, vol. I, trad. diac. Zarko Markovski, Ed. Doxologia, 2017, 397.
[10] Molitfelnicul mic, EIBMBOR, Bucureşti, 2019, 207.
[11] Makarios Simonopetritul, Triodul explicat – Mistagogia timpului liturgic, Ed. Deisis, trad. diac. Ioan Ică jr., Ed. Sibiu, 2008, 39.
[12] Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, în Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti, 2012, 172: „Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi, şi căzând noi iarăşi ne-ai ridicat şi nu te-ai depărtat, pe toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie.”
[13] Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică…, vol. III, op. cit., 245.
Actualitatea creştină, nr. 6/2022, Anul XXXIII, p. 14-15.
