Text: Monica Alexandru
Până de curând, în mai 2019, Hurri Hills, era o filială, alături de alte aproximativ șaisprezece, ale misiunii catolice Maikona din deșertul Chalbi. La o depărtare de 60 de km de Maikona, spre nord-vest, pe un drum „off-road” care se parcurge cu un LandRover în vreo două ore jumătate, europeanul ajunge pe un platou cu dealuri. Încă nevenindu-i să creadă că a lăsat în spate căldura, este luat prin surprindere de un vânticel promițător de răcoros. Turmele de cămile și capre sunt înlocuite de vaci și oi africane, solul pietros, de unul afânat de un roșiatic-maroniu închis. Fertilitatea solului ar permite culturi de cartofi, spanac, roșii și de alte legume si fructe precum papaya și mango cu condiția de a fi suficientă apă, atât de indispensabilă vieții.
Timpul trece mai repede, hurducăturile de drum desfundat se simt mai puțin, iar distanțele se scurtează atunci când călătorii cântă, așa cum le stă bine la drum. „Distantele se măsoară în cântece «de safari» si recitări de rozarii”, ne spunea între altele, pe drum, până ce am oprit în fața casei parohiale, părintele Aurelian Herciu, din Arhidieceza de București, parohul noii misiunii. În curte, o mare parte de teren fusese cultivat cu cartofi, însă lipsa apei (a ploii) a împiedicat cultura să crească. O grădinița mică cu un arbust tânăr plin cu fructe de papaya, sfidează ariditatea afișând ciorchine mari de fructe verzi, crescând direct din tulpina. Din spatele casei, o cărare ne conduce la biserică, lăsând în dreapta un șes pierdut în zare, îngrijit îngrădit, rezervat păscutului turmelor.
Cât cuprinzi cu privirea, care-ți odihnește în depărtările vălurite, se vede iarba uscată si albă, crescută în smocuri scurte şi călcată de copitele vitelor. Ca peste noapte devine de un verde vivace, după ce ploile spală dealurile o zi sau două. Suficient ca și ceața să-și facă loc pe culmi și să găsești, îndreptățit de potrivit, numele de Hurri Hills (dealurile cu ceață) sau Bada Hurri (în limba locală), pentru imaginea acestui cătun de nomazi Gabra, stăpâni, de când se știu, ai acestor pământuri.
Este duminică şi imediat ce am ajuns, am intrat în biserică să ne pregătim de liturghia de la ora 17.30. Tinerii s-au strâns imediat, părăsind curtea unde repetau pentru apropiatul festival de la North Horr. În timpul liturghiei, biserica răsună de cântece, cuvântul lui Dumnezeu este mai ascultat decât oriunde, este o bucurie să fii alături de ei.
La două bănci distanță de altar, în grupul de femei, mama Julitta era, ca întotdeauna, prezentă în cântec şi rugăciune. Într-un fel trăim trecutul, prezentul şi viitorul comunității creștine de aici. Identitatea bisericii nu este completă fără figura mamei Julitta, unul din primii cateheți formați către sfârșitul anilor ’70 şi care, plecând din Kalacha unde fusese botezată, o altă filială a misiunii din Maikona, situată la 20 de km distanță de aceasta, s-a stabilit în Hurri Hills. Cu o înzestrare vocațională deosebită pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, printr-o dăruire desăvârșită pentru rugăciune, despre mama Julitta se vorbește cu respect şi admirație, ca despre un conducător spiritual al comunității creștine din Bada Hurri care a știut s-o țină unită, ori de cate ori, din cauza conflictelor tribale, biserica era lipsită timp îndelungat de prezența preotului şi oficierea actului liturgic.
La terminarea liturghiei, se vorbește afară, în fața bisericii, într-un îndelung moment de socializare. Credincioșii vorbesc între ei, copii se aleargă, tinerii se înghiontesc în chicoteli şi povestiri cu glas tare, iar preotul printre enoriașii lui, îi salută jovial pe toți. Este calmul zilei de după-amiază târzie, negrăbit de civilizația orașelor, huruitul mașinilor, modernismul trăirii urbane, marcat melodios de tălăngile cornutelor întoarse de la păscut.
La scurt timp, tinerii şi-au reluat, pe platoul din dreapta bisericii unde a avut loc celebrarea înființării parohiei, repetițiile de cântec şi dans, care sfidează încântător de îndrăzneț liniștea sfârșitului de zi.
Îmi amintesc cuvintele ÎPS Ioan Robu, rostite cu ocazia celebrării Jubileului de aur al misiunii catolice din Sololo: „Prin credinţă şi prin şcolile deschise cu multe sacrificii, misionarii schimbă destinele multora”. Festivalul Tineretului (în 2019 la North Horr), eveniment anual la nivel regional, este o inițiativă a episcopiei de Marsabit care merge mai departe şi are ca obiectiv pe termen lung pacificarea conflictelor tribale. Prin aceasta se încearcă schimbarea de mentalități şi atitudini spre o conviețuire loială şi cooperantă a triburilor din nordul Kenyei. Fiecare parohie-misiune își trimite grupul de tineri la acest festival și se mândrește cu el, căci luni de zile aceștia se pregătesc înainte, cu multă dăruire intelectuală și efort financiar. Toți acești tineri se întâlnesc, discută, se cunosc, văd asemănări și deosebiri în manifestările lor culturale.
Acceptanța și toleranța sunt cultivate vis-à-vis de similarități și diferențe și astfel, într-un mod cât se poate de firesc dimensiunea culturală a vieții poate face posibil un mod de conviețuire pacifist a diversității tribale prin generațiile tinere, mai deschise si mai flexibile la progres și cooperare. La festival, operele tradiționale de cântec, dans și poezie își arată frumusețea și unicitatea. Fete și băieți își pun la încercare ambiția și-și valorifică darurile cu care Dumnezeu i-a înzestrat cu generozitate în acest colț de lume: vocea puternică și mlădioasă pe variații rapide de triluri specific africane, care, deopotrivă, poate recita regeste și dansul, izvorât dintr-o naturalețe desăvârșită în mișcarea trupurilor.
A doua zi urmează ca toți cei șaizeci si doi de tineri să se îmbarce într-un autobuz-camion, ca cele care transportă rezervoarele de apă pentru a pleca în strigăte de bucurie, nerăbdători către North Horr, o altă misiune a diecezei de Marsabit, (către nord vest, aproape de lacul Turkana, „leagănul omenirii” cum mai este cunoscut). Nu înainte de o scurtă oprire în biserică, unde părintele Aurelian îi binecuvântează și le urează succes, petrecându-i cu gândul încă mult timp după aceea.
Ca într-o gospodărie, la început, multe sunt de făcut; începând cu crucea de deasupra mesei altarului și refacerea ferestrelor din biserică și continuând cu amenajarea casei parohiale și a grădinii aferente. Întărirea spiritualității, creșterea și bunăstarea comunității creștine este prioritatea principală căreia misiunea îi acordă mare atenție prin susținerea financiară și morală a mai multor copii de a continua școala, prin construirea mai multor rezervoare subterane de apă, prin formarea de cateheți și a altor asemenea acțiuni civice.
Odată cu sosirea misionarilor în aceste locuri, din ce în ce mai mulți copii au fost dați la grădiniță și la scoală, primind burse de întreținere de la donatorii care recunoșteau importanța promovării educației în ansamblul activităților misionare. Rod al activității misionare de aproape șase decenii, evoluția acestor comunități spre mai bune condiții de trai capătă vizibilitate. Ritmul către progres este hotărât de voința lor, de gradul de implicare a guvernului în dezvoltarea infrastructurii din zonă și nu în ultimul rând de continua încurajare și preocupare ale misionarilor pentru transformarea socială progresistă. Așa cum spunea Paul Tablino, unul din primii misionari „Fidei Donum” (darul credinței), ei sunt și agenți ai schimbărilor sociale.
Întotdeauna m-au fascinat pozele îngălbenite, cu marginile roase de vreme și atingeri, ascunse frumos in ramă. Mi se pare misterioasă viața celor din fotografii, iar „a fi” în acest cătun de dealuri pleșuve, bătute de vânt este o frântură de existență într-o derulare rapidă a timpului înapoi, ca o imersiune în povestea ce odată va fi înrămată în istoria creștinării triburilor nomade din nord-vestul Kenyei, continuare a celor scrise și publicate deja de misionarii diecezei de Alba, Italia.
Misiunea preoților din Arhidieceza de București în Hurri Hills se va alătura celei din Maikona și va scrie istorie în procesul social, religios și economic pe care nordul Keniei îl va înregistra în viitor.
