Pr. Augustin Benchea
Episcopul Anton Durcovici s-a născut la 17 mai 1888, la Bad Deutsch-Altenburg, în Austria, și a fost botezat la 21 mai în biserica parohială dedicată ridicării la cer a Sfintei Fecioare Maria[1], iar părinții săi au fost Francisc Durcovici și Maria, născută Mittermaier. La data de 30 octombrie 1947 a fost numit de Papa Pius al XII-lea în funcţia de episcop de Iaşi, consacrarea urmând să aibă loc în Catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti la data de 5 aprilie 1948.
În acelaşi an, în România s-a dezlănțuit lupta regimului comunist împotriva Bisericii Catolice. Cu un decret referitor la culte, guvernul voia să subjuge Biserica Catolică și dorea să o rupă de Roma și să nu mai recunoască primatul Sfântului Părinte.
Când Anton Durcovici își începe misiunea de episcop de Iași, situația socială și politică din țară era foarte dificilă și confuză. România era sub dominația Uniunii Sovietice, al cărei plan era acela de a șterge orice formă de libertate umană și religioasă. Guvernul comunist exprimă în mod deschis intenția de a crea o singură Biserică națională, separată de Sfântul Scaun[2]. Teroarea, frica și controlul absolut organizat de poliția politică era climatul în care își desfășura slujirea pastorală noul episcop de Iași. Intenția poliției politice era foarte clară: să-i facă un dosar penal pentru a-l putea condamna și astfel să-l aresteze pe noul episcop. Dosarul informativ a fost creat de Direcția Regională a Securității Iași pe baza notelor și a rapoartelor informative oferite de serviciile județene ale Securității Roman și Bacău[3].
Conform unei sinteze realizate în aprilie 1949 de poliția politică din Iași, Episcopul Durcovici devenise un pericol și un obstacol pentru realizarea regimului comunist din România. Succesul comuniștilor în lichidarea Bisericii Greco-Catolice[4] a provocat, probabil, în episcopul Durcovici preocuparea și teama pentru viitorul Bisericii Romano-Catolice, sentimente transmise și credincioșilor catolici.
De fapt, populația catolică a interpretat mesajele episcopului în cheie politică, prefigurând o posibilă repetare a evenimentelor din Transilvania: închiderea bisericilor, arestarea preoților și înlocuirea lor cu preoți ortodocși. El aprobă constituirea de paznici parohiali în comunitățile și în parohiile catolice din Moldova și inițiază unele acțiuni menite să asigure continuitatea Bisericii chiar în condiții de ilegalitate și clandestinitate. De fapt, chiar Episcopul Durcovici îndeamnă populația catolică la rezistență anticomunistă și la păstrarea credinței catolice, chiar în cazul în care guvernul comunist le-ar fi confiscat casele și pământurile[5]. Conform unui raport al poliției politice din Roman, din 19 martie 1949, episcopul ar fi dispus ca, în situații de forță majoră, preoții în vârstă să continue prin orice mijloace să rămână la parohii, în timp ce preoții tineri urmau să se refugieze în locuri sigure sau să călătorească dintr-o parohie în alta pentru încurajarea populației catolice; în haine civile, puteau continua să dea asistență religioasă credincioșilor, în cazul în care alți preoți ar fi fost arestați de guvern[6].
De asemenea, Episcopul Anton Durcovici și Monseniorul Márton Áron au elaborat împreună un statut al Bisericii Catolice din România, în care ambii episcopi au condamnat despărțirea de Biserica Romei. Chiar primul articol al acestui statut afirmă că Biserica Romano-Catolică din România face parte din Biserica Romano-Catolică, în fruntea căreia este Sfântul Părinte.
Acțiunile Episcopului Anton Durcovici care au reprezentat o rezistență față de persecutori au fost numeroase. A făcut trei serii de vizite canonice în diferite localități din dieceză: „Pentru a instrui turma sa, a mers din sat în sat pentru a o apăra de pericole, pentru a o întări în credință.”[7] A protestat în scris, împreună cu întregul episcopat din România, față de măsurile pe care guvernul le lua împotriva Bisericii Catolice. A protestat atunci când guvernul a închis toate instituțiile de învățământ ale Bisericii, printre care se numărau seminarul din Iași, seminariile franciscane din Hălăucești și Luizi-Călugăra și noviciatul din Săbăoani.
După ce a văzut cum s-a comportat guvernul cu Biserica Greco-Catolică, a trimis scrisori circulare în care cerea preoților să pregătească poporul pentru ce este mai rău: „lipsa de legătură cu episcopul sau cu decanul, momentul în care un preot nu va fi recunoscut într-o anumită biserică sau parohie, o declarație a statului care să interzică cultul catolic, închiderea bisericilor și a caselor parohiale etc.”[8].
I-a avertizat pe credincioși: „Toți cei care vor participa la vreo întâlnire sau reuniune în care se promovează renegarea Bisericii Catolice vor fi excomunicați. Această scrisoare a fost citită în biserici pe data de 7 noiembrie 1948.”[9]
A dus o luptă împotriva diversiunii „salariilor de la stat”, care în realitate însemna recunoașterea închiderii unor dieceze romano-catolice. Conferința episcopilor a decis în două rânduri că renunță la salariile de la stat, dar această renunțare a fost considerată de autoritățile civile ca un dispreț intolerabil din partea Bisericii. Diversiunea „Statutul Bisericii Catolice” a fost respinsă de fiecare dată pentru că ignora „fundamentele divine pe care se bazează întreaga structură a Bisericii Catolice”[10].
Imediat după arestarea tuturor episcopilor greco-catolici, la conferința episcopilor din luna noiembrie 1948, tema a fost: „Asistența religioasă a preoților și a credincioșilor greco-catolici care nu au trecut la Biserica Ortodoxă sau voiau să se întoarcă la Biserica Catolică […]. S-a decis, în funcție de posibilități, ajutorarea materială a preoților rămași greco-catolici, care aveau nevoie de ajutor după pierderea funcției sau a locuinței”[11].
În declarația făcută în fața Securității, el însuși a afirmat: „Când am fost informat că în mânăstirea ortodoxă de la Neamț erau găzduiți câțiva preoți greco-catolici [de fapt erau preoți din Blaj, arestați împreună cu episcopii], i-am spus preotului Matei să se intereseze dacă aveau nevoie de ajutoare materiale.”[12]
Episcopul Anton Durcovici a trebuit să înfrunte toate acțiunile puterii comuniste, care urmăreau în primul rând destructurarea la nivel național a Bisericii Catolice, iar la nivel local Securitatea promova diversiunea mai ales în satele compact catolice. A decis să facă vizite pastorale atât în parohiile din Dieceza de Iași, cât și în Arhidieceza de București, deși știa că peste tot sunt infiltrați agenți care aveau misiunea să înregistreze toate discursurile.
Presa comunistă din Iași a anticipat opiniei publice, în special celei catolice, arestarea iminentă a Episcopului Anton Durcovici. Ziarul Opinia (mai târziu Flacăra Iașului) vorbea cu o săptămână înainte despre iminenta arestare a episcopului de Iași. A publicat două articole care îl prezentau pe episcop publicului ca „dușman al regimului” și „șef al acțiunii antidemocratice” sau „instigator la război”[13]. Arestarea Episcopului Anton Durcovici a avut loc la 26 iunie 1949, în timp ce mergea la Parohia romano-catolică „Sfânta Fecioară Maria, Regina Sfântului Rozariu” din Popești-Leordeni pentru a administra sacramentul Mirului. Informațiile adunate de Florian Müller care fac referință la momentul arestării sunt prezentate pe larg la punctul 12 din biografia scrisă de el[14]. Fostul student începe prin a spune că, în timp ce la Popești-Leordeni așteptau 650 de copii să primească Mirul, palatul arhiepiscopal era înconjurat de oamenii Securității, care au interzis ca mașina arhiepiscopului să iasă din curte. De aceea, Episcopul Durcovici a plecat împreună cu părintele Rafael Friedrich cu tramvaiul până la ultima stație, apoi urma ca până la Popești-Leordeni să meargă pe jos. Imediat cum au coborât din tramvai au fost opriți de agenţi ai Securităţii, iar părintele Friedrich, în intenţia lui de a-l apăra pe episcop, a fost și el lovit la cap cu o rangă de fier[15].
Acțiunea care a fost gândită pentru a-l aresta pe Episcopul Anton Durcovici nu are detalii foarte multe în documentele găsite la Securitate. Găsim mai multe note și rapoarte despre acțiunea de arestare a episcopului în dosarul de urmărire penală a preotului Rafael Friedrich: „A fost arestat [preotul R. Friedrich] împreună cu episcopul romano-catolic de Iași, Anton Durcovici, în timp ce mergeau să oficieze o slujbă la biserica din comuna Popești-Leordeni. Friedrich Rafael a fost luat de episcopul Durcovici să-l ajute la oficierea slujbei din comuna menționată mai sus, Durcovici fiind superiorul său.”[16]
În timpul anchetei, Episcopul Anton Durcovici a redactat 18 declarații, ca răspuns la întrebările puse de Securitate. În toate declarațiile a mărturisit și nu s-a abătut de la adevărurile pe care le învață Biserica Catolică. În urma acestor declarații, Securitatea a decis să nu-i constituie un dosar penal, ci să-l trimită pe ascuns la închisoarea de exterminare din Sighet. Astăzi, având aceste declarații în arhivele Securității, putem să spunem că, asemenea martirilor din primele secole, și Episcopul Anton Durcovici și-a mărturisit credința cu curaj, chiar dacă era conștient că prețul acestei mărturisiri este eliminarea lui, adică să fie ucis pentru credință.
Lupta cu puterea comunistă a avut ca obiectiv în primul rând menținerea legăturii jurisdicționale între Biserica Catolică din România și Sfântul Scaun. Papa Pius al XII-lea a cerut la 23 decembrie 1945: „De aceea încă o dată, fii preaiubiți, vă îndemnăm cu insistență ca, neînspăimântați de amenințări și de daune de niciun fel, nici de exil și nici chiar de pericolul vieții, să nu trădați fidelitatea voastră față de Biserica-mamă.”[17] La 27 martie 1952 s-a adresat românilor, confirmând poziția luată încă de la început de nunțiatura apostolică din București: „Continuați, așadar, cum faceți, mai degrabă să suportați cu inflexibilă tărie a sufletului persecuțiile, suferințele, mizeriile; continuați să suferiți exilul, închisoarea și pierderea tuturor bunurilor, decât să trădați credința voastră și să rupeți sau să încetiniți legătura care vă unește cu acest Scaun Apostolic.”[18]
În timpul arestării sale și în închisoare, Episcopul Anton s-a pus în slujba adevărului, răspunzând la întrebările anchetatorilor în manieră simplă și clară, deși era supus la chinuri și suferințe. Autorul celor 18 declarații a voit să exprime prin ele tot adevărul despre activitatea sa pastorală, în pofida torturilor fizice și psihice care au precedat și au însoțit redactarea lor.
Monseniorul Anton Durcovici a îndurat numeroase interogatorii din ziua arestării sale (26 iunie 1949) până în ziua în care a fost transferat la închisoarea de exterminare din Sighetu Marmației (10 septembrie 1951). În total, a fost sub anchetă 2 ani, 3 luni și 15 zile, de aceea se explică de ce nu a rezistat fizic mai mult de trei luni în închisoarea din Sighet unde, la data de 10 decembrie 1951, a trecut la cele veșnice, iar mormântul nu este cunoscut nici măcar în zilele noastre.
Mărturia unuia dintre preoții care l-au cunoscut, despre momentul de încheiere a anului școlar 1947-1948, dă seamă de atitudinea cu care Episcopul Anton s-a pregătit sufletește pentru suferința care avea să urmeze și a dorit să-i pregătească și pe toți cei încredințați lui. „Ştia că va avea de luptat cu forţele dezlănţuite ale răului, atât dânsul, cât şi noi toţi. De aceea repeta: «Rămâneţi statornici în chemare, invocând-o mereu pe Mama chemării voastre sfinte!» În curând, avea să consacre întreaga dieceză Inimii Neprihănite a Mariei.”[19]
[1] Cf. AERC Iași, Dosar personal Anton Durcovici, nepaginat.
[2] Cf. E. Ferenț, Martirul iubirii lui Cristos, Bucureşti 2000, 134.
[3] Cf. D. Doboș – A. Despinescu, Episcopul Anton Durcovici, Iaşi 2002,137.
[4] Cf. F. Müller, Viața episcopului de Iași dr. Anton Durcovici, Iaşi 2002,55.
[5] Cf. D. Doboș – A. Despinescu, Episcopul Anton Durcovici, 122; 222.
[6] Cf. Ibidem, 216.
[7] Ibidem, 94.
[8] CNSAS, Dosar 57512, f. 62-65.
[9] CNSAS, Dosar 57512, f. 93-94.
[10] Scrisoarea Episcopului Márton Áron adresată Ministerului Cultelor, ca urmare a deciziilor luate de conferința episcopilor din februarie 1949, cu privire la modificările care trebuiau aduse la proiectul de Statut al Bisericii Catolice (Paris, Arhiva MAE – Franța, fond Roumanie, Dos. F. 313-322).
[11] CNSAS, Dosar 57512, f.111-116.
[12] CNSAS, Dosar 57512, f.75-76.
[13] A.S.R.I. Iași, Dos. „A.D.”, f.311.
[14] Cf. F. Müller, Anton Durcovici, Vescovo e martire in Romania, Sapientia, Iaşi 2011, 49.
[15] Cf. AERC Iași, Dosar personal Anton Durcovici, nepaginat.
[16] D. Doboș – A. Despinescu, Episcopul Anton Durcovici, 138.
[17] Pius al XII-lea, Orientales ecclesias, în Tutte encicliche e i principali documenti pontifici emanati dal 1740, vol. XII, LEV, 2004, 182.
[18] Pius al XII-lea, Veritatem facientes, în Tutte le encicliche e i principali documenti pontifici emanati dal 1740, vol. XII, LEV, 2004, 160.
[19] A. Despinescu, „Monseniorul Anton Durcovici, aşa cum l-am cunoscut”, 2013.
Actualitatea creştină, nr. 5/2022, Anul XXXIII, p. 28-31.
