Deşi, aşa cum ne relatează Evangheliile, Isus s-a născut în miez de noapte, neştiut, într-un grajd sărac, scena Naşterii ni-l prezintă înconjurat de o mulţime de personaje în mişcare: îngeri, păstori, femei miloase de prin vecini, care dau fuga să ajute. Între toţi aceştia, poate mai puţin grăbiţi – pentru că veneau de departe şi voiau să se asigure că nu greşesc – îi vedem pe magi.
Cel mai probabil, ei au ajuns mai târziu, când Isus, Maria şi Iosif nu se mai aflau în grajdul în care îi găsiseră păstorii trimişi de îngeri. Matei 2,11 ne spune că magii „au intrat în casă”, unde, „cuprinşi de bucurie mare”, l-au aflat pe Isus cu mama sa şi i s-au închinat oferindu-i daruri. Cine erau magii, de unde veneau, şi mai ales de ce veniseră cu astfel de daruri de mare preţ?
Cuvântul „mag”, ajuns la noi pe filieră latină şi greacă, provine din persană, unde denumea un astrolog sau un preot al lui Zoroastru (adică, în limbajul vremii, o persoană cu un înalt grad de educaţie). Aşa se explică, probabil, de ce magii au venit călăuziţi de o stea, dar şi motivul care i-a pus în mişcare: ei erau căutători de Dumnezeu. Greşeala lor, frecventă în acele vremuri (dar şi azi) a fost să-l confunde pe Dumnezeu cu un rege pământesc. De aceea s-au interesat de El – normal – în locul care, după părerea lor, ar fi trebuit să fie cel mai bine informat: la curtea regelui Irod. Şi e frumos să observăm cum această relatare a naşterii Domnului nu exclude nicio pătură socială: dacă îngerii se adresează celor săraci şi umili, persoanelor din zona rurală, magii în schimb, prin vizita lor tulburătoare, implică pe nobili şi cărturari, până sus la rege, „şi tot Ierusalimul – adică mediul urban, al capitalei – împreună cu el” (Matei 2,3).
De unde veneau aceşti magi? Tot Evanghelia ne spune că „din Răsărit”. Cea mai veche reprezentare a magilor o găsim într-o frescă din secolul al II-lea aflată în Catacombele Sfintei Priscilla, din Roma. Evanghelia nu ne spune nici numărul, nici numele lor. Tradiţia răsăriteană afirmă că ar fi fost 12; cea apuseană reduce numărul la trei. Atestări din secolul al III-lea ne spun că erau regi, iar începând cu secolul al VIII-lea, tot în tradiţia apuseană, cei trei încep să aibă şi nume: Baltazar, adesea reprezentat ca regele Arabiei sau al Etiopiei, Melchior ca rege al Persiei, şi Gaspar, regele Indiei – toate, ţări recunoscute în lumea biblică pentru bogăţiile lor imense.
Interesant e că, deşi aceşti învăţaţi porniseră în căutarea unui rege, ei au fost capabili să-l recunoască pe Dumnezeu într-un copil şi să i se închine Lui cu toate darurile lor. Şi la fel de interesant este că după ce, fără să bănuiască, furnizaseră ei înşişi o informaţie lui Irod, Dumnezeu nu-i mai lasă să se ia după stele (adică după ştiinţa lor), ci le trimite un înger care-i instruieşte să se întoarcă „pe alt drum în ţara lor”. Poate de aceea, în traducerile altor limbi, ei sunt numiţi „cei trei înţelepţi”: pentru că au păstrat o minte deschisă şi au ştiut să renunţe – când au fost confruntaţi cu situaţia reală, „de pe teren” – la planurile lor, cu care veniseră de acasă.
Liana Gehl
Actualitatea creştină, nr. 13/2020, Anul XXXI, p. 20.
