Încă din cele mai vechi timpuri, discursul despre iubire rămâne unul din cele mai importante. Iubirea a fost mereu discutată și dezbătută în cele mai înalte creații literare, a fost manifestată în cele mai frumoase opere de artă, a fost redată prin minunăția celor mai frumoase compoziții muzicale. Cu toții au dorit să cunoască sau măcar să reprezinte iubirea. În discursurile actuale despre iubire deseori nuanțele sunt din ce în ce mai vagi, sau chiar neînțelese. Se vorbește mereu despre iubire ca despre un sentiment absolut necesar pentru dezvoltarea societății, dar deseori se uită adevăratele lui implicații. Iubirea creștină „conduce la denunțare, la propuneri și la zelul pentru proiecte culturale și sociale, la o activitate rodnică, ce îi sprijină pe toți cei ce au în mod sincer la inimă soarta omului pentru a-și oferi propria contribuție. Umanitatea înțelege din ce în ce mai bine că este legată de un singur destin care cere o asumare comună a responsabilității, inspirată de un umanism integral și solidar” (Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, Sapientia, Iași 2007, 6).
Atunci când se implică în domeniul social, iubirea trebuie să privească atât spre Dumnezeu, cât și spre ceilalți. Nu putem vorbi despre iubire dacă este închisă în sine sau dacă privește doar spre binele propriu. Iubirea se manifestă în relațiile interpersonale. „Iubirea reprezintă cel mai mare comandament social. Ea îl respectă pe celălalt și drepturile lui. Pretinde practicarea dreptății și numai ea ne poate face capabili de aceasta” (Catehismul Bisericii Catolice, ARCB, București 1992, 1889).
Dimensiunea istorică a omului, care este unul din meritele gândirii moderne, este legată de progres, de creștere, de o realizare mai deplină. În acest context, iubirea manifestată prin implicațiile ei caritative în societate, precum și prin dreptatea pe care o propune, este calea care poate conduce la această realizare. Iubirea predomină asupra violenței, a fricii și a urii. Ea este cel mai mare dar făcut omului de Dumnezeu. Caritatea este înainte de toate viața pe care Dumnezeu o cere omului, mișcarea ascendentă care-l conduce pe om către Dumnezeu, care transformă orice experiența a omului într-o adevărată societate (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 26: AAS 98 (2006), 217-252, 17). Caritatea nu este de origine omenească, ci de origine divină. Ea este iubirea cu care Dumnezeu ne iubește, se adresează tuturor oamenilor, este universală.
Aceste implicații ale iubirii se manifestă, înainte de toate, în dialogul cu politica și economia, în raporturile cu educația și cu mijloacele de comunicare socială.
Încă din cele mai vechi timpuri, discursul despre iubire rămâne unul din cele mai importante. Iubirea a fost mereu discutată și dezbătută în cele mai înalte creații literare, a fost manifestată în cele mai frumoase opere de artă, a fost redată prin minunăția celor mai frumoase compoziții muzicale.
Pr. Daniel-Gheorghiță Benchea
Actualitatea creştină, nr. 12/2022, Anul XXXIII, p. 16.
