O vizită la cimitir: o ocazie de a ne aminti că în viață nu există nimic mai important decât iubirea
Luna noiembrie este dedicată memoriei tuturor celor decedați, dar mai ales a celor care au găsit un loc deosebit în inimile noastre.
Cardinal englez Basil Hume OSB are o carte cu reflecții profunde despre moarte, Pilgrim’s Book of Life (1984) („Cartea de viață a pelerinului”), din care citez un fragment:
Trăim într-o lume care se schimbă rapid. Nimic nu este sigur – cu excepția un singur lucru: cu toții trebuie să murim… Inventăm tot felul de lucruri pentru a uita de moarte, folosim termeni pentru a îndulci natura finală și amenințătoare a morții. Vorbim despre „trecere dincolo” și „trecere în neființă”. Ori de câte ori moare una dintre rudele noastre cele mai apropiate, un prieten sau un coleg de serviciu, ni se reamintește că moartea ne va lovi într-o zi pe fiecare dintre noi (…).
Creștinul înfruntă moartea cu realism, dar știe și că moartea este o trecere, un nou început, o împlinire a vieții umane. Nu pot înțelege cum poate cineva să treacă prin viață cu ideea că totul se termină cu moartea. Să gândești așa este cu totul inuman. Cu siguranță, viața nu este ușoară pentru majoritatea oamenilor. Există momente de bucurie și fericire… În adâncul ființei noastre tânjim după pace, bucurie și fericire, dar toate acestea ne scapă în mod constant.
Pentru această bucurie și fericire profundă am fost creați. Și ea ne va fi dată într-o zi. Fără această perspectivă, viața noastră s-ar sfârși în dezamăgire, ar rămâne neîmplinită. Suntem ființe umane care mergem prin viață ca niște pelerini spre destinația noastră finală. Este salutar să privim înainte spre acea destinație, unde ne vom găsi împlinirea deplină. Această împlinire trebuie să treacă prin experiența iubirii, pentru că iubirea este cea mai măreață dintre toate experiențele umane: să iubești pe deplin și să fii iubit pe deplin. În unirea cu ceea ce iubim cel mai mult devenim noi înșine. Nu trebuie să ne temem de moarte! Să o acceptăm, să o întâmpinăm! Prin moartea Celui care a murit pentru noi și a înviat, moartea noastră a fost sfințită (pag.10).
***
În timpul lunii noiembrie este obiceiul să se viziteze cimitirele. Acolo este liniște și cimitirul te învăluie cu o atmosferă care atinge coardele sufletului, provocând o tulburare meditativă. Se ridică vălul prezentului și ești condus înapoi la memorie, la relații, la viața comună a rudelor și prietenilor care acum sunt morți.
Cimitirele nu sunt locuri de absență, ci de prezență. Ele ne reamintesc, de asemenea, că orașul sau satul în care trăim astăzi poartă semnele scrise de neșters ale istoriei celor care au construit-o și au trăit-o înaintea noastră.
Intrăm în cimitire pentru a merge la mormintele morților noștri. Dar mai întâi ar fi important să privim în jurul nostru, o privire care îmbrățișează totul, imaginea „pelerinilor” care, după ce au trecut pragul sanctuarului, sunt uimiți de solemnitatea și sacralitatea locului. Apoi, străbătând aleile cu pas lent, cu ochii care parcurg numele și datele gravate pe morminte, chipurile serioase sau zâmbitoare, parcă ar voi să oprească pentru totdeauna măcar o porțiune din existența trăită. Chipurile răposaților sunt mereu privite cu acea milă care răscolește sufletul și îl interoghează, scoțând la suprafață natura esențială a afecțiunilor și a relațiilor trăite. Cimitirul devine atunci un loc potrivit pentru a ne reaminti că nu există ceva mai important în viață decât iubirea.
Pentru cei dragi care ne-au părăsit ducem adesea flori la mormintele lor. Există flori de ultimă oră, crizantemele. Dar cele mai frumoase sunt cele colorate, cele care au fost oferite în dar atunci când rudele sau prietenii acum decedați erau în viață. Pentru că florile vorbesc, ele sunt deja o rugăciune. Spun o legătură, spun o poveste, rememorează o clipă trăită împreună, intens. Florile sunt limbajul delicat care îi spune celui decedat: „Ești mereu viu în inima mea și eu continui să te iubesc.”
Creștinii merg la cimitir cu credință în Isus, cu speranța în înviere. „Eu cred în învierea trupului, eu cred în viața veșnică”, sau cum recităm acest adevăr în Crezul apostolic: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va veni.” Aceste cuvinte trebuie rostite cu seriozitate în credință și cu speranța că Domnul, care ne-a promis viața veșnică, ne va uni într-o bună zi cu cei dragi, pentru care noi continuăm să ne arătăm iubirea prin rugăciunile pe care le facem pentru ei.
Căci ce va rămâne din cei dragi ai noștri plecați dintre noi, ce va rămâne din noi, dincolo de cenușa trupului? Ceea ce rămâne este iubirea, ceea ce rămâne este acel rod al existenței care a creat energia vieții, a inventat nume noi, a construit urme de frumusețe, a știut să răspundă invitației lui Dumnezeu de a se împărtăși cu El. Iată ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu pentru momentele când vom păși în cimitire.
Când ne aflăm în fața mormântului celor dragi, mai întâi să rostim din nou acele cuvinte din Crezul apostolic. Apoi putem începe să povestim, ca într-un dialog, lucrurile frumoase pe care le-am trăit împreună: iubirea împărtășită, cuvintele de speranță primite și dăruite, momentele de oboseală trăite împreună, bucuriile cu care ne-au contaminat.
Astfel, din cenușă se extrage o viață care vrea să continue sub semnul unei relații care va dura pentru totdeauna în marele mister al vieții lui Dumnezeu.
În timp ce vizităm mormintele răposaților noștri, să ne amintim și de cei care nu mai sunt amintiți, să înălțăm o rugăciune și pentru ei, să aprindem o lumânare.
Observăm că de multe ori, când cineva părăsește cimitirul, își face semnul crucii. Se reiau ritmurile vieții cotidiene, dar poate și cu un stimulent în plus, adică împinși în suflet de încurajarea celui decedat pe care l-am vizitat: „Continuați să trăiți, continuați să iubiți, pentru ca legătura noastră să continue”, par a șopti cei dragi atunci când părăsim cimitirul.
Dragi cititori ai revistei Actualitatea creștină, luna noiembrie să ne ajute să ne gândim mai mult la viața de dincolo, să ne apropiem cu spirit de iubire de răposații noștri și să ne arătăm recunoștința pentru tot ceea ce am primit de la ei pe când erau în viață.
Cu binecuvântarea și afecțiunea noastră,
† Aurel Percă
Arhiepiscop Mitropolit de București
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 11/2023, Anul XXXIV, p. 3-4.