Scrutând rapid istoria, putem afirma fără ezitare că nu a existat niciodată în istorie o singură civilizație care să nu se raporteze în mod autentic la religios și la sacru. În pofida afirmațiilor contrare, religia nu reprezintă un anume moment al istoriei, ci o componentă esențială a naturii omului, o dimensiune constitutivă a ființei sale (Cf. Card. Paul Poupard, Credință și cultură la cumpăna dintre milenii, p. 14).
Dar să fie oare o tematică lipsită cu adevărat de actualitate, de vreme ce modernitatea s-a construit tocmai pe secularizare? Nu s-a definit ea prin renunțarea la religie drept cadru de civilizație, cheie de interpretare a lumii? Dar ce a adus această dorință de secularizare altceva decât „negativitate”? Din păcate, în aceste ape tulburi angajarea spirituală pare că trebuie să se așeze în opoziție, în conflict, să lupte eroic.
În lumea modernității noastre târzii, în lumea postmodernă a tuturor pluralismelor și fărâmițărilor – observabile în teren și mai ales întărite, impuse conștiințelor prin teoretizări abundente –, religia și vocile lor nu mai sunt decât niște actori printre mulți alții. Gândirea creștină și gândirea interesată de spiritual în genere au însă o nouă temă de meditat, sau o temă care nu s-a mai pus, probabil, cu aceeași acuitate din timpul Antichității târzii. Niciodată de atunci încoace, diversitatea religioasă nu a mai fost, ca astăzi, o problemă internă a Europei (Anca Manolescu, Europa și întâlnirea religiilor. Despre pluralismul religios contemporan, Polirom, Iași 2005, p. 13).
Astăzi are loc o „pluralizare culturală a religiosului” (Anca Manolescu, Europa și întâlnirea religiilor, p. 14). Religiile au ieșit fiecare din incinta grupului care le practica și sunt accesibile, acceptate, comunicate, din punct de vedere cultural ori spiritual, în spațiul comun al societății, în spațiul public.
Apoi apare o altă problemă, una de mentalitate. Există o importantă schimbare de atitudine față de această diversitate religioasă. Crește rapid numărul celor dispuși să recunoască legitimitatea și consistența altor forme și tradiții religioase decât cea la care ei aderă: „Nimeni nu poate închide ochii asupra existenței altor concepții despre lume. Nimeni nu-și poate considera propria tradiție drept singura adevărată” (Miklos Tomka, „Le morcellement du monde empirique moderne” în Concilium, Editions Beauchesne, iunie 1997, nr. 271, p. 24).
Vom vedea împreună în continuarea din numărul următor cum se poziționează și care este răspunsul Bisericii în fața acestui pluralism religios.
Scrutând rapid istoria, putem afirma fără ezitare că nu a existat niciodată în istorie o singură civilizație care să nu se raporteze în mod autentic la religios și la sacru. În pofida afirmațiilor contrare, religia nu reprezintă un anume moment al istoriei, ci o componentă esențială a naturii omului.
Pr. Daniel Gheorghiță Benchea
Actualitatea creştină, nr. 10/2022, Anul XXXIII, p. 16.