Mărturisitori ai demnităţii persoanei şi ai respectării vieţii
Pe 11 februarie, Biserica celebrează a 26-a Zi Mondială a Bolnavului. Când vorbim despre bolnavi, ne gândim și la lucrătorii sanitari, persoane ce-și desfăşoară misiunea cu generozitate, mărturisind prin apropierea de cel bolnav valorile evanghelice ale demnităţii persoanei şi respectării vieţii.
Biserica a considerat mereu slujirea adusă celor bolnavi ca „parte integrantă a misiunii sale”, asociind „predicarea Evangheliei cu asistența și îngrijirea bolnavilor”. În exercitarea profesiei sale, lucrătorul sanitar are mereu de a face cu persoana umană, care încredințează în mâinile lui trupul său, încrezându-se în competenţa, precum şi în grija şi atenţia lui.
Datoria de a menţine sănătatea, de a o întări, a o apăra, şi, prin urmare, datoria de a lupta împotriva bolii, este un element permanent în toate culturile. Sănătatea bună, într-o societate sacră, era văzută ca un dar al lui Dumnezeu, iar boala, ca o pedeapsă a lui Dumnezeu, o consecinţă a păcatelor etc. Lipsea o cunoaştere adevărată, științifică a factorilor biologici şi psihologici, care constituiau sănătatea, şi, mai mult încă, lipsea cunoașterea adevăratelor cauze ale bolilor. Spitalul era mai mult locul pentru moarte decât pentru vindecare.
În ceea ce privește îngrijirea bolnavilor au existat mai multe etape. Prima se mai numește faza religioasă. Îngrijirea bolnavilor îşi ia inspiraţia şi motivele din cadrul unor concepţii explicit creştine. Comunitatea creştină arată față de bolnavi exigența unei carităţi autentice, menţinându-i pe deplin integraţi în viaţa comunităţii; această perioadă se poate numi şi perioada comunităţii.
Următoarea perioadă se poate numi perioada asistenţei – a binefacerii. Îngrijirea bolnavilor se instituționalizează mai întâi prin opera comunității creștine. Comunitatea deleagă îngrijirea bolnavilor gravi instituţiilor indicate în acest scop şi aceasta dobândeşte fizionomia uneia dintre operele de caritate. Biserica le gestionează aproape în exclusivitate, în absenţa totală a oricărei intervenţii din partea autorităţilor publice. Caracterul principal al acestei perioade de asistenţă constă în faptul că ea este o asistenţă integrată în aspectele religios, tehnic şi uman.
Întâlnim apoi faza laică. Unii definesc astfel prima perioadă a spitalului civil, caracterizat printr-un vast proces de secularizare și laicizare. Medicina devine știință autonomă, tot mai laicizată, se privește tot mai mult la boală şi nu la bolnavi, decade aspectul uman al asistenței în favoarea birocratizării, a tehnologiei, a științei medicale: bolnavul se simte mai mult obiect decât subiect al îngrijirilor. Acest mod a rămas până în zilele noastre.
A doua perioadă definită ca faza socializării. Spitalul devine loc de vindecare. Când în materie de sănătate, boală şi vindecare căutăm să dăm răspuns din Sfânta Scriptură, ne dăm seama repede că nu este prea ușor. Boala nu este o problemă de sine stătătoare, dar se află intercalată într-o reţea complexă de alte teme: suferința, răul, păcatul, mântuirea. Suferinţa drept consecinţă şi pedeapsă a păcatului, nu ca răzbunare, dar ca manifestare a milostivirii lui Dumnezeu, care prin acest mijloc caută să provoace conştientizarea situaţiei de păcat, a necesităţii pocăinţei şi convertirii. Totuşi, nu lipseau deschideri şi aspecte pozitive în viziunea despre suferinţă. Astfel, suferinţa înţeleasă ca boală poate fi uneori o „încercare“, permisă de Dumnezeu. Cartea lui lob este semnificativă în această privinţă. Isus nu ne-a lăsat un tratat despre suferință, dar a dat un sens suferinței. Legătura dintre boală și păcat nu este acceptată de Isus. Realitatea a ceea ce Isus operează când vindecă nu coincide cu ceea ce noi indicăm în mod obişnuit prin cuvântul vindecare, dar acesta o include ca parte a unei realităţi mai ample şi mai importante. El schimbă persoana în totalitate.
Însă astăzi asistăm la fenomenul slăbirii certitudinilor etice şi a subiectivismului conştiinţelor, care, împreună cu pluralismul cultural, etic şi religios, duc cu ușurință la relativizarea valorilor şi apoi la riscul de a nu mai putea face referinţă la un ethos împărtăşit, mai ales în privinţa marilor întrebări existenţiale, referitoare la sensul vieţii şi al morţii.
Boala este mai mult decât un fapt clinic, circumscris din punct de vedere medical. Este întotdeauna condiţia unui om şi acest om este bolnavul. Lucrătorii sanitari trebuie să se apropie de bolnavi cu această viziune integral umană despre boală. Este vorba pentru ei să posede, o dată cu competenţa tehnico-profesională cerută, o conştiinţă a valorilor şi a semnificaţiilor prin care să dea sens bolii şi propriei lor munci şi să facă din fiecare caz clinic o întâlnire umană. O apropiere pe deplin umană de bolnavul care suferă.
Activitatea lucrătorilor sanitari, în complementaritatea rolurilor și a responsabilităților, are valoare de slujire adusă persoanei umane, este mai mult o vocație decât o meserie, pentru că a salvgarda, a recupera și a îmbunătăți sănătatea fizică, psihologică și spirituală înseamnă a sluji viața în totalitatea sa. O astfel de relaţie cu bolnavul, respectând deplin autonomia sa, cere disponibilitate, atenţie, înţelegere, împărtăşire, dialog, împreună cu pregătirea, competenţa şi conştiinţa profesionale. Adică trebuie să fie expresia unei angajări profund umane, asumate şi desfăşurate nu numai ca activitate tehnică, ci de dedicare şi de iubire faţă de aproapele.
Pr. Emil Moraru
Actualitatea creştină, nr. 2/2018, Anul XXIX, p. 8-9.
