„Speranță! Speranță! O vorbă aruncată în vânt, părinte!” Sunt cuvintele rostite de o persoană în vârstă plasată de copii la azil. O replică plină de amărăciune la invitația de a rămâne în speranța de bine, de pace, de liniște.
De fapt, prin aceste cuvinte încercam în calitate de tânăr preot să dau dovadă de empatie, să-l încurajez pe bietul om care, deși se găsea în condiții bune de viață și beneficia de o îngrijire atentă, se simțea singur, nu găsea consolare și mai ales suferea de abandonul din partea copiilor. Lipsa lui de speranță mă înfiora, deoarece strădania măicuțelor – căci ele administrau azilul –, delicatețea lor maternă nu reușea decât palid sau mai deloc să umple golul din sufletul său. E clar, motivele tristeții sale erau întemeiate, însă mă întrebam atunci, ca și acum, dacă nu cumva prin atitudinea sa morocănoasă întorcea astfel spatele la ceva ce este important, vital. Iar acel ceva era chiar speranța.
Din discuțiile purtate cu dânsul am deslușit că a avut o viață bună, confortabilă. Însă odată cu plasarea la azil totul s-a rupt. Până atunci, pentru el viața se bizuia pe încrederea nejustificată că vremurile bune vor continua la nesfârșit, iar în acele timpuri speranța părea a fi doar o vorbă în vânt, căci confunda speranța cu vremurile bune, iar această confuzie l-a dus la o imensă dezamăgire.
S-ar fi așteptat ca lucrurile bune de care se bucura să continue si mâine, și poimâine, dar deodată s-a trezit cu mâinile goale. În plus, s-a luat și cu Dumnezeu, căci în opinia sa ar fi meritat să rămână în casa pe care a zidit-o cu propriile mâini, și pe care o vedea ca pe o meritată binecuvântare. Astfel se găsea deposedat de afectul nemijlocit al copiilor și de rodul trudei de o viață.
În șirul catehezelor despre speranța creștină ținute între decembrie 2016 și octombrie 2017, 38 la număr, Papa Francisc compara speranța cu zâmbetul. Atunci, ca și acum, mă întreb cum s-ar fi putut aduce pe chipul bietului om zâmbetul? Nu știu dacă am răspunsul. Însă am un sfat pentru familii, pentru copii, ca înainte de a plasa părintele vârstnic și neputincios la un azil, oricât de bine dotat ar fi, să se gândească de două sau trei ori.
Iar acelui om abătut i-aș pune în față recomandarea Sfântului Părinte: „Speranța nu se întemeiază pe ceea ce putem face sau fi, nici măcar pe ceea ce putem crede. (…) Temelia speranței creștine este ceea ce este cel mai fidel și sigur, anume iubirea pe care Dumnezeu însuși o are pentru fiecare dintre noi. (…) Iată rădăcina siguranței noastre, rădăcina speranței.”
Oare este capabil fiecare să spună: sunt sigur că Dumnezeu mă iubește? Nu-i atât de ușor să o spunem. Dar este adevărat. Este un exercițiu bun acesta de a repeta: Dumnezeu mă iubește.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 2/2025, Anul XXXVI, p. 22.
