Dimitrie Ghika, un frate aproape geamăn (1875-1967)
„Există valori morale care rămân deasupra forței brute și brutale, și dacă este adevărat, spre pildă, că Papa nu dispune de nicio divizie de blindate, are în schimb în mâinile sale – oricât de ironic ar gândi stăpânul de la Kremlin – o putere ce o depășește cu mult pe aceea a armelor furnizate de uzine și deja demodate după prima lor folosire în opera lor de distrugere.”[1] Așa se exprimă, la apusul vieții sale, un om în vârstă, departe de patria sa, România, pe care a slujit-o în calitate de diplomat de carieră, de-a lungul primei jumătăți a secolului al XX-lea. Acest diplomat nu este altul decât Dimitrie Ghika, fratele mai mic (cu doar un an) al lui Vladimir Ghika.
Dimitrie și Vladimir au urmat exact aceeași formare intelectuală; se pare că fratele mai mare și-a luat un an sabatic pentru a se putea înscrie împreună la Sciences Po, o mare școală pariziană formatoare pentru politică și diplomație. Ce s-ar fi întâmplat cu Vladimir Ghika dacă nu s-ar fi îmbolnăvit și ar fi urmat această cale? Este foarte dificil de răspuns la această întrebare și este necesar să lăsăm răspunsul în suspensie…
Putem totuși crede că, pentru Vladimir Ghika, credința ar fi triumfat asupra aspirațiilor mondene. Nu la fel a fost pentru Dimitrie, care nu s-a convertit, ca fratele său, ca soția sa Elisabeta. Nu, se pare că, pentru Dimitrie, lumea fizică a rămas mereu preponderentă în fața lumii spirituale. Cu siguranță, s-a simțit mult timp agnostic, neputând alege între mama sa, ortodoxă, și fratele său, catolic, pe care îi iubea în mod egal. Acest lucru nu îl împiedica uneori de a fi ministrant fratelui său. Nepotul său Lucian Spătariu relatează că Dimitrie îi dădea adesea răspunsurile în latină, uneori când se rădea, fratelui său care celebra liturghia în fiecare dimineață la el acasă, în București. Spre sfârșit, apartamentul său din bulevardul Dacia din București a devenit chiar un fel de centru de spiritualitate catolic unde veneau să se adape numeroase persoane în căutare de Dumnezeu.
Mult mai târziu Dimitrie s-a convertit oficial la catolicism, în exil, în mâinile părintelui dominican francez Ambroise-Marie Carré. Cu siguranță, moartea ca martir a fratelui său în închisorile comuniste l-a făcut să se hotărască. Cum să nu se apropie spiritual de acest frate de care era departe fizic, ei care au fost mereu atât de legați în viața lor, aproape ca niște gemeni?
Dimitrie suporta cu greutate îndepărtarea fizică de fratele său, și probabil gândindu-se la acest lucru a redactat concluzia Memoriilor sale: „Acelora care păstrează o credință tenace le este permis să rămână convinși că după luptele care tocmai au divizat lumea, prin ură și sânge, valorile morale vor fi repuse la loc de cinste, că vor predomina și că popoarele vor cunoaște din nou timpuri ce le vor uni, pe deasupra frontierelor – devenite exact ceea ce exprimă termenul: expresii geografice – în conștiința comună a familiei europene și a unui spirit de înțelegere și de toleranță reciproce care vor asigura, în sfârșit, pacea reală și durabilă la care aspiră și are drept omenirea.”[2] În actualitatea care ne invadează viața, se pare că această chemare la înțelepciunea oamenilor este un strigăt în deșert…
[1] Dimitrie Ghyka, Memorii (1894-1940), trad. Vasile Savin, Editura Institutul European, Iași, 2004, p. 349.
[2] Ibidem.
Luc Verly (traducere Iulia Cojocariu)
Actualitatea creştină, nr. 10/2022, Anul XXXIII, p. 27.
